Scenarist, regizor, actor şi tatăl producătorului şi al producătorului executiv al filmului „Păcală se întoarce”, Geo Saizescu mai fraudează încă o dacă bunul gust, sodomizând esteticul şi puţinele simboluri româneşti, până acum încă nealterate, cu nonşalanţa cu care instructorul de cadre de pe vremuri îşi dădea cu părerea cu privire la decadenţa din filmele lui Passolini. Însuşindu-şi fragmentar acea perioadă istorică a României, Saizescu a bifat clasicii ruşi ca să dea bine în ochii colegilor şi superiorilor, trecând cu vederea „sistemul” lui Stanislavski, pe care l-a măturat sârguincios sub covor cu proverbialul său baston, la capătul căruia, bag mâna în foc, se află un filet, pentru mătură. Evident că, în dezacord cu sistemul odios care avea tendinţa de a uniformiza, Saizescu a privit cu dispreţ cultura rusă sau sovietică (în mintea sa totuna), mai trist este că şi după dezgheţ, regizorul a continuat să ignore orice alt manifest ce urma să clarifice problematica sincerităţii de dincolo de sticlă. Lars von Trier îi este la fel de străin lui Saizescu ca şi Stanislavski. Era să mă întreb în definitiv care sunt modelele „reinstauratorului umorului românesc”, cum cu modestie se consideră, noroc că m-am sesizat la timp că în casa spânzuratului nu se vorbeşte de funie. Geo Saizescu îşi este suficient sie însuşi şi de aici tragedia cinematografiei româneşti actuale. Poate că în definitiv nu ar fi tocmai rău dacă ar lua din nou fiinţă comisia de cenzură în cultură, în felul acesta reuşind să ne protejăm măcar ultimele simboluri naţionale, care, urmare a hazardului, au reuşit totuşi să supravieţuiască defăimării. Din nefericire Păcală este definitiv compromis, iar acest lucru se datorează efortului organizat al regizorului Geo Saizescu (autor şi al filmului original din 1974, la fel de nereuşit). Aşa cum americanilor le trecuse prin cap, după tragedia World Trade Center să convoace scenariştii specializaţi în filme de acţiune pentru a pune la cale o soluţie de forţă orientată împotriva potenţialilor inamici, tot aşa începe să îmi surâdă şi mie ideea de promovare a unui concurs naţional (poate chiar internaţional) de reabilitare audio-vizuală a personajului Păcală şi a importanţei acestuia pentru bagajul spiritual al poporului român. Există un precedent celebru Don Quijote al lui Cervantes şi Unamuno, şi unul neaoş, Mioriţa: popular - Alecsandri şi Radio Guerilla - Omul cu Şobolani.

„Păcală se întoarce”, debutează cu un Păcală îmbrăcat în costumul negru cu dunguliţe albe, făcut celebru după Al Capone de Gigi Becali, reîntors acasă, probabil din Spania într-o maşină de epocă în spatele căreia se află un palmier de plastic (probabil împrumutat din „Miss Litoral” al lui Mircea Mureşan), o porumbiţă albă, pe numele ei de scenă Paloma şi un cocoş alb impasibil. Bogăţia culturală şi tehnologică (nulă) cu care se întoarce Păcală în ţară dă mult de gândit cu privire la preocupările şi gusturile celui care ar fi trebuit să reprezinte un barometru al spiritualităţii poporului român. Mie personal scena cu pricina mi-a amintit de filmuleţul intitulat pe internet „ţăran în Spania”, în care un tânăr căpşunar se laudă pentru acasă cu bunăstarea regăsită peste hotare, prezentându-şi milimetru cu milimetru noua maşină, cam în stilul port o cămeşă ţesută cu fir de borangic şi la gât port mărgele cu cristale svarovschi, promovat în anii ’80 de Floarea din grădină, fie-i ţărâna uşoară! Este începutul unui picaresc greţos şi nedirijat, ce se desfăşoară grotesc în faţa ochilor spectatorului vreme de două ore şi jumătate. Nici nu este de mirare că asistăm la un film atât de lung, câtă vreme 20 de minute durează o scenă lipsită de orice sens, logică sau umor – sosirea lui Păcală într-un punct vamal, unde vameşul român joacă table cu vameşul ungur, vorbind mult şi necomunicând nimic (ca să nu mai spunem că vameşul ungur, actor 100% român vorbeşte greşit ungureşte) – ce se încheie cu plecare lui Păcală, de îndată ce reuşeşte deflorarea fetei vameşului român. De aici încolo, alte personaje, nici un fel de profunzime caracteriologică, încât prin ultima parte a filmului realizezi că ceea ce lipseşte acestui film este trama.

Ad literam însă, e posibil ca Saizescu să ne contrazică, şi să ne convingă de faptul că filmului său nu îi lipseşte nimic. Avem aşadar de-a face cu o profesiune de credinţă, declamată cretinoid: “Să nu vă fie ruşine să ascultaţi poveşti, să spuneţi poveşti... povestea, oricum ar fi ea, aduce un strop de suflet omenesc, de viaţă... Şi pe ăla căruia nu-i plac poveştile, eu îl bag în mă-sa!", cu momente de music-hall, cum ar fi intonarea obsesivă Didooooooooooona¸ vreme de câteva minute bune, de ai fi zis că actriţa în cauză rămăsese fără medicamente sau „imnul” filmului „Dumnezeu al veseliei”, ceea ce pare a ne indica convertirea lui Păcală în străinătate la o sectă care nu are prea multe în comun cu creştinismul, cu scene erotice în care Păcala (iubita lui Păcală, evident!!!) se tăvăleşte lasciv în paie sau, implementând stilul găinii fugărite, care preferă să se împiedice, scena în care preoteasa se împiedică, prăbuşindu-se în organul erect al lui Păcală (moment în care am realizat că nu mai lipseşte mult până la ecranizarea lui Păcală cu Titus Steel în rolul principal), ba chiar nelipsind nici desenele animate, potrivite în context ca nuca în perete… Într-adevăr „Păcală se întoarce” are de toate, după o logică nescrisă a talciocului în care răsună manele, miroase a mici, domnu’ Becali, daţi-mi şi mie de-o pâine, Domnul Iisus să v-ajute, vopsea de ouă ieftină, icoane cu beculeţe, şlapi, gumari şi chiloţi turceşti cu Maica Domnului. În acest paradis al imbecilităţii, nu pot evita să recunosc că m-am trezit râzând cu poftă atunci când un actor consacrat într-o emisiune pentru copii, aici interpretând un hoţ de măgari, trece prin faţa camerei spunând „Fereşte-te de măgăruş!” sau când am auzit în context replica: „noi suntem animalele din jurul casei”. La urma urmei şi în filmele lui Sergiu Nicolaescu zâmbeam la „un fleac, m-au ciuruit”…

La capitolul interpretare, jale profundă în castel. Am avut revelaţia unor nume mari ale scenei româneşti (nu ale comediei româneşti, cum am auzit în ultima vreme!!!) care nu îşi găsesc locul în acest „bestial artistic”, poate şi inhibate de prezenţa pe platou a regizorului Geo Saizescu, care, altruist din fire, s-a gândit să presteze puţin şi ca actor. O singură actriţă ar merita amintită, însă voi prefera să evit această nominalizare pentru ca numele său să nu fie asociat cu prostul gust al acestui film. Imaginea se prezintă la limita decenţei, nereuşind însă global să echilibreze minusurile aduse de sunetul infect, chiar pe DVD, având impresia că actorii au prestat negativul cu toţii îngrămădiţi la buza unei imense ţevi de termoficare.

Aducându-mi aminte de o scenetă cu Toma Caragiu, închei sperând că tinerii români plini de bune intenţii, spirit şi energie, plecaţi la muncă peste hotare, să binevoiască totuşi să se întoarcă în România după vizionarea accidentală sau nu a filmului „Păcală se întoarce” şi să nu refuze, precum soldăţelul cântat de Margareta Păslaru să fie lăsaţi la vatră.