I. Proza scurtă

Moto: "Sunt, cred, o natură experimentatoare"(Mircea Nedelciu)

Mircea Nedelciu (12 noiembrie 1950-12 iulie 1999), important prozator optzecist, are o poziţie singulară în literatura română prin opera sa în întregime experimentală, cu caracter de sistem.
Se formează în cadrul Cenaclului „Junimea”, condus de criticul şi profesorul Ovid S. Crohmălniceanu, frecventat în timpul facultăţii (absolvă Facultatea de Limba şi Literatura Română, Universitatea Bucureşti, în 1973) dar şi după aceea. Între 1970-1973 face parte din grupul de prozatori şi poeţi (Gheorghe Crăciun, Ioan Flora, Gheorghe Ene, Sorin Preda, Gheorghe Iova, Constantin Stan şi Ioan Lăcustă) care editează revista „Noii”, unde începe să se afirme spiritul „noii” generaţii optzeciste.
Până în 1980 îndeplineşte diferite funcţii: ghid ONT, profesor, librar la Librăria Editurii Cartea Românească, funcţionar la Uniunea Scriitorilor, acumulând o experienţă de prozator pe care alţii „au putut-o suplini doar prin vicleniile artei” (Eugen Negrici, „Literatura română sub comunism”). Debutează publicistic în 1977 cu două proze scurte în „Luceafărul”, şi editorial în 1979, cu volumul de proză scurtă „ Aventuri într-o curte interioară” prin care „influenţa exercitată asupra colegilor lui de generaţie s-a vădit”. „Proza lui Mircea Nedelciu este cât se poate de caracteristică pentru schimbările survenite în atitudinea şi în mijloacele noilor scriitori”. (Nicolae Manolescu, „Literatura română postbelică”, vol II)
Proza scurtă este în întregime experimentală („Aventuri într-o curte interioară”, Ed CR, 1979, „Efectul de ecou controlat”, Ed CR 1981, „Amendament la instinctul proprietăţii”, Ed Eminescu, 1983, „Şi ieri va fi o zi”, Ed CR 1989) De altfel, Mircea Nedelciu şi-a afirmat poziţia în intervenţiile teoretice, el preferând să scrie proză scurtă.

Opera se sincronizează cu toate artele vremii sale, prin tehnici şi viziune artistică, idealitate, de asemenea, cu ştiinţele şi filozofia. Intenţia lui este de a reproduce lumea contemporană, de a o transcrie, utilizând un arsenal tehnicist de autentificare: fragmentarism, în primul rând, respectând legile psihologiei în perceperea lumii reale, documente, înregistrări, eşantioane de limbaj, intruziunea Autorului, ca personaj- martor, transmisiunea directă, decupaje de ziar, citate. „Documentul, actul, transmisiunea directă a unui eveniment petrecut în realitate pot intra în economia textului literar, unde nu vor mai fi transfigurate artistic, ci autentificate.”(Mircea Nedelciu). În acest act autentic intră şi autorul şi cititorul, ambii învestiţi într-o funcţie de răspundere, aceea de personaje literare.
„Dimensiunea reflexivă, metatextuală a prozelor lui Nedelciu a fost şi este exagerată şi, dacă nu luăm în seamă prefeţele (şi pe unele chiar am dori să nu le luăm), nu dăm, sub raport tehnic-stilistic, peste nici un procedeu narativ cu totul revoluţionar”(Eugen Negrici, op cit).
E adevărat, Mircea Nedelciu nu aduce nimic nou sub raport tehnic-stilistic, însă nu caută originalitatea decât într-o „inginerie textuală”, prin combinaţii diverse ale variabilelor: subiect, structură, tehnică, experimentând continuu.
Programul scriitorului se schimbă de la o proză la alta, prin scheme tehnice sofisticate pentru că năzuinţa lui este irepetabilul, dar şi printr-un parteneriat continuu cu cititorul. „Să-ţi ţii veşnic ochii aţintiţi asupra cititorului"(Fox Madow Ford)-- este o învăţătură care pare să-l obsedeze pe Mircea Nedelciu. Teoretician al propriei opere în interviuri, dar şi în interiorul acesteia, credea că nu trebuie să fii creatorul unui singur stil". Se autodefinea: „Sunt, cred, o natură experimentatoare:"
Scriitorul clădeşte minuţios, beneficiind de o inteligenţă de excepţie care domină talentul şi-l manevrează. Manevrează totul: subiectul care trebuie să fie veridic, tehnici narative vechi şi noi combinate surprinzător, lungimea textului, grafismul, amestecul de ingrediente fiind definitoriu, dar şi eliberarea de orice reguli din afară.
„Procedeele tehnice (retorice deci) pot fi învăţate relativ uşor, însă folosirea lor în anumite situaţii şi nu în altele, acordul dintre ele şi lume se face cu talent" (M. Nedelciu

Am recitit textele din volumul de debut, „Aventuri într-o curte interioară", cu oarece emoţie: cum au rezistat timpului ? În afara deliciilor intelectuale datorate spiritului ludic şi tehnicist, scriitura avea prin anii 80 o conotaţie imediată în social şi politic, iar cititorul optzecist căuta savuroasa aluzie, practicând, mai ales, cititul printre rânduri. Conştient, personajul îi făcea cu ochiul uneori, complice. Cititorul iniţiat, însă, căuta tehnica, era un răsfăţat.
Aluziile politice ale unui timp încarcerat au rămas în urmă, dar scenele de viaţă au prospeţime şi caracter de generalitate.

Lumea prozelor lui Mircea Nedelciu este existenţa şi toate strădaniile autorului converg către reflectarea cât mai veridică a realităţii. Eugen Negrici vede „Consemnarea realităţii cotidiene ca o replică la minciuna oficială” şi crede că un sociolog ar descrie cu succes lumea comunistă a anilor 80 şi peste un secol. „Nedelciu se va ocupa de omenescul insignifiant, dar capabil să vorbească mai profund despre o epocă decât literatura „temelor mari”.
Feliile de viaţă privite prin fante sunt luate din toate mediile sociale, iar scriitorul crede că trebuie să intre în „dialogul prilejuit de marile probleme ale epocii sale şi cu talentul şi cu inteligenţa”. În concordanţă cu triumful civilizaţiei tehnice, Mircea Nedelciu scrie o literatură tehnică, cu o lume rece, fără metafizică. Asta în aparenţă. De fapt, el reproduce realitatea după regulile atât de amestecate ale acesteia, după cum vom observa pe parcurs, scufundându-ne în text. „Că tehnica se prezintă ca o ameninţare pentru metafizică şi pentru umanism e numai o aparenţă derivată din faptul că, în esenţa tehnicii, se dezvăluie trăsăturile proprii ale metafizicii şi ale umanismului, pe care acestea şi le ţinuseră dintotdeauna ascunse."(Gianni Vattimo). Reproductibilitatea tehnică impune o iluzie durativă, o realitate înregistrată.
Intrând în programul instituit de autor, vom avea parte de emoţii pur intelectuale, fiindcă, în ansamblu, opera e cibernetică şi ideatică. Vom pătrunde într-o operă construită cu capul, "organul schimburilor, pe când inima este organul îndrăgostit al repetiţiei"(Gilles Deleuze).
Nuvela titulară a primului volum („Aventuri într-o curte interioară”) se constituie din patru capitole (fragmente) scurte, iar naraţiunea se desfăşoară din două perspective, cea a naratorului-personaj şi a prietenului său, Pictoru.

Subiectul nu are nimic neobişnuit. ( 1) Într-o cofetărie, naratorul află de la Rolly despre fuga de acasă a lui Pictoru care (2) rătăceşte pe străzi murdare. (3) În cămin, naratorul şi Rolly petrec o sâmbătă tristă. (4) După ce-l găsesc pe Pictoru ies din oraş, undeva la margine, stabilindu-se cu cortul în câmpie, în frigul tăios al începutului de iarnă. Felul în care subiectul este transcris, da, are ceva aparte.
Pentru autenticitate, scriitorul foloseşte tehnici diverse. Fragmentarea, în primul rând, ca o caracteristică a realităţii, realitate pe care Mircea Eliade o vedea „ca o lume vie a tranzitorietăţii şi a instantaneului". Fragmentarea, tehnică modernă, e mai puţin „ştiinţific" aplicată aici decât în alte proze, nu atinge, de exemplu, rafinamentul din „Efectul de ecou controlat". Nedelciu înregistrează tot ce există în planurile fizic şi psihic ale personajelor, pe fragmente amestecate, cărora cititorul le poate da un sens unificator mai apoi. Astfel, în cofetărie, personajul narator citeşte ştiri externe, clienţii de la mesele vecine discută, acelaşi personaj este îngrijorat de fuga prietenului, un individ încearcă, însă fără succes, să dea un telefon etc. Realitatea este transcrisă: „ În ziarul meu nu scria nimic despre Pictoru. Rolly se întoarse spre mine şi spuse: „Ziarul tău e de ieri". Avea dreptate, aşa că am pus ziarul sub farfuria în care fusese plăcinta şi l-am lăsat acolo. Pe masa nu prea curată cineva scrisese cu creionul: „Nu te speria, căci omul este aproape de om ca fusta de genunchi Nicoleta." Iar altcineva adăugase cu nişte litere urâte, lăbărţate: „Şi totuşi se îndepărtează mereu." Rolly scoase un sunet scurt, onomatopeic aş spune, mă privi drept în ochi (era prima dată când o făcea de când venise) şi-mi spuse: „Se plictisise". Apoi: „Dacă râzi, te pocnesc!" Am rămas uimit. Nici prin gând nu-mi trecuse să râd. "Este o scenă vie, creată din perspectiva unei conştiinţe condiţionate de stimuli vizuali şi auditivi, interferenţă de planuri (fizic-psihic), inserţia (aici a cuvintelor scrijelite şi a replicilor), tehnica ondulatorie (după fluctuaţiile stării de spirit), tehnica fluxului conştiinţei, care conferă tensiune naraţiunii. În rest, un amestec de stiluri (direct, indirect liber), de genuri literare (epic şi liric), de stiluri funcţionale (literar, publicistic prin decupaje de ziar), de specii literare, povestire în cea mai mare parte, epistolă în capitolul al treilea prin naraţiunea cu destinatar: „Numai noi doi, eu şi tu, Rolly, adică, în dormitorul mare şi gol şi înţepenit de frig. Toţi ceilalţi au plecat acasă".
Viaţa cenuşie, lumea insensibilă a oamenilor şi necomunicativă („Vezi feţele unor necunoscuţi părând să-ţi zâmbească sau ignorându-te sau încruntându-se la tine. Aştepţi ca unul dintre ei să-ţi arunce o vorbă, aştepţi. Aştepţi. Vorbele se schimbă între ei. Pe rând.
Dar nici măcar între ei nu vorbesc."), lumea sensibilă a obiectelor („aparatul de taxat te priveşte", „O mănuşă albastră de damă aşezată pe un scaun ţine locul persoanei, o simbolizează."), imobilitatea prezentului (naratorul citeşte ziarul de ieri), obsesia paternităţii şi, în fine, presiunea frigului (sunt teme şi motive întâlnite frecvent pe parcursul operei), pregătesc ieşirea în decor, îndepărtarea de lume a celor patru tineri („eu", Americanu, Rolly, Pictoru), retragerea lor în câmpia ninsă.

Iată un Nedelciu mai puţin cunoscut, pictor (aici peisagist) realist: „Era totuşi un tablou de iarnă ca-n visele poeţilor. Viscolul nu reuşise, sau mai exact, tocmai viscolul fusese acela care nu lăsase zăpada să acopere pământul în mod uniform. Erau locuri mai înalte, desigur, de pe care vântul spulberase zăpada, iar buruienile arse de ger nu fuseseră acoperite în întregime, linii negre şi triste rămăseseră deasupra albului strălucitor al zăpezii. Orizontul era acum îndepărtat şi albastru." Imaginea finală a celor patru oameni cu patru bârne pe linia orizontului este alegorică, breugeliană, o realitate estetizată.
Timpul trăit aleatoriu, ca-n „Primul exil la cronoscop" (din volumul „Şi ieri va fi o zi"), devine de la început, de la debutul scriitorului, o tehnică literară pentru timpul naraţiunii fragmentat şi amestecat: „Aveam din nou în faţa ochilor imaginea de paradis pe care mi-o închipuiam zilnic. Nişte globuri ciudate şi strălucitoare care plutesc într-un fel de imponderabilitate şi pe care tu, la rându-ţi, imponderabil le poţi culege la simpla dorinţă. Rolly, râzând, îmi spunea ceva, dar eu nu reuşeam să-l aud, să-l înţeleg, am impresia că acela a fost momentul exact în care m-am gândit că globurile ar fi ore sau zile şi că o poţi alege pe oricare din ele pentru a o trăi, fără nici o ordine prestabilită.”
Grafismul este o altă tehnică afişată pentru susţinerea iluziei continuităţii prin durată a realităţii, sau a tensiunii, dialogurile sunt inserate între ghilimele şi scrise în corpul textului, alineatele - foarte rare. Uneori, pentru ruperea monotoniei şi fragmentare, citatele sunt scrise de la mijlocul paginii. Aici, dar şi în restul operei, intertextualitatea, citatele din literatură, sau din alte domenii au rol de legătură cu lumea de dincolo de graniţele închise ale ţării, o încadrare în timpul universal.