sunt o femeie uşoară şi stătea în lotus pe covorul meu maramureşean tocit, cu firele duse, culorile şterse într-un singur loc. de când intrase prima oară în casa mea şezuse pe locul acela de parcă o mână nevăzută i-ar fi zis fetiţo casa asta e ok, câteva neregularităţi şi dacă vrei să faci lucrurile să meargă e bine să le acoperi cât poţi tu de bine; oricum sunt o femeie uşoară aşa că îşi aşeza mâna pe locul unde covorul meu pierdea din preţul de cost. aceeaşi mână îmi spunea, dar ea nu avea de unde să ştie scoate-o în lume, afişează-te cu ea, pe urmă tot ce e în casa ta va valora o avere, călcat de ea în picioare, aşternuturi transpirate de ea, prosoape de baie pătate cu vopseaua ei proastă de păr, ceaşca din care numai ea obişnuia să bea, receptorul de care a stat lipită urechea ei. mâna asta neagră a scos-o prima oară din casă nu mâna mea, ea nu avea de unde să stie deoarece orice om normal îşi spune că toate mâinile sunt negre noaptea.

am lăsat-o să doarmă la mine în casă, nu din milă sau alte astfel de sentimente înjositoare ci fiindcă pur şi simplu eu aveam casă şi ea nu, zicea că e o femeie uşoară şi că nu are cum să distrugă nimic. mi-am făcut o cafea mare ca să nu mai trebuiască să scârţâi uşile şi să o trezesc din somn şi m-am închis în camera mea de lucru. invitaţia la scris. Mort fără muzică, am scârţâit mai întâi uşa, mi-am luat din living primele cd-uri care mi-au căzut în mână, ea se uita pe geam, m-am gândit că ar vrea să adoarmă cu televizorul deschis care nu se mai deschidea; nu a scos un cuvânt, mi-a arătat doar cablul scos din priză. cafea fără ţigări, am scârţâit pentru a doua oară uşa şi mi-am luat din geanta de serviciu două pachete de lm superlights şi ea se uita mai departe pe geam, era ca o caprioară rătăcită ştii geamul ăsta dă spre bulevard şi la orele ăstea nu se întâmplă nimic, e prea multă poliţie şi nu face, ziua e gălăgie multă şi noaptea, dacă chiar vrei să nu te plictiseşti uitându-te pe geam ar trebui să ai geamuri care să dea spre curtea din spate. acum aveam tot ce mi-ar fi trebuit. open/close-billie holiday-solitude, unul dintre cele mai triste albume ale ei şi printre puţinele care mă făceau să mă simt fericit şi să-mi spun că există, mă rog, de fapt a existat cineva cu mult mai trist decât mine. noaptea fusese mereu un sfetnic bun, dar nu şi acea noapte căci mi-era imposibil să pot pune ceva pe hârtie, şi nu ştiu cum se făcea că îmi tot venea în minte my mother said to make things done you better not mess with major tom şi asta îmi dădea deja de gândit. ea a bătut în uşă. sigur că i-am deschis, era cel de-al treilea scârţâit ca să nu mai spun că mi-l scotea şi pe maiorul tom din creieri. să stăm aici sau mergem în living stăm aici o scot pe billie cred că nu îţi place da pune-l pe bowie aia cu major tom e chiar singura piesa pe care o iubesc de la el. m-am uitat peste ce ai, ţi-am zis sunt o femeie uşoară şi chestiile astea sunt prea grele pentru mine şi m-am supărat chiar dacă acum mi-a trecut că nu am găsit iris de vei pleca în schimb am dat peste we wish you well de la whitesnake. îmi place mai mult ce zice iris cred că nu eşti un tip sensibil. toţi foştii mei iubiţi erau insensibili şi puternici, ei făceau totul şi eu mă chinuiam să nu trec neobservată. până la urmă m-au văzut când am plecat cu mâna goală cum dealtfel şi venisem. ştii azi am avut o zi minunată şi nu am făcut faţa aia de om cu orgoliul gâdilat, ca în filmele americane pentru ca de îndată ce îmi zice că de fapt nu din cauza mea avusese o zi minunată să mă dezumflu fiindcă ştiam ce avea să zică. o prostie ceva legat de serviciul ei şi nu ştiu ce aer de mărire de salariu. dintre toate animalele încă treze din cartier, la ora aceea eu cred că eram singurul care puteam articula cuvinte. am băut cafea amândoi, am scârţâit uşi şi am făcut o noapte albă. în zori i-am spus să lase cheia sub preş eu plec primul şi vin primul şi, poate că de oboseală, nu ştiu şi nu caut explicaţii de ce i-am spus că uite, ca să nu te mai simţi o femeie uşoară îţi dau voie să cumperi ce vrei tu din tot ce ma înconjoară. în câteva zile de la scrumieră şi până la cărţi şi cd-uri toate aveau stabilit un preţ, încât dacă ai fi intrat ai fi jurat că te afli într-un anticariat. habar nu aveam că are atâţia bani, aş putea chiar spune că era o mină de aur, ca să nu mai spun că nici nu s-a gândit prea mult dacă preţurile pe care le stabilisem pentru fiecare produs erau realiste. un bol de sticlă cu crabi şi scoici uscate costau cât televizorul, şi ea nu m-a întrebat de ce, a scos banii, şi-a însuşit bolul şi a doua zi a ieşit cu el din casă. discreţia ei maximă şi a mea pe măsura tăcerii sale. când am văzut că nu îi pasă de cât costă efectele mele personale am început să le cresc preţurile; ei părea să nu îi pese, ne întâlneam seara şi ea marca banul. nu ne întrebam ce am făcut peste zi, ce am mâncat, dacă am mâncat, ce urma să facem la sfârşitul săptămânii. devenise evident că nimeni şi nimic nu avea voie să ne strice licitaţia. nu ştiu ce făcea cu tot ceea ce cumpărase de la mine, habar n-am şi nu m-a interesat, cert e că în scurt timp nu mai rămăsesem decât cu o farfurioară chinezească transformată în scrumieră, cu un ibric cu smalţul luat, un aragaz, un borcan din care beam cafea şi cu un singur cd, david bowie, pe care nu mai aveam nici măcar la ce să îl ascult. eram în schimb milionar în valută şi o ţineam la mine în casă PE EA. nu mai aveam nici măcar covorul maramureşean tocit. nopţile stăteam împreuna, eu gol ea îmbrăcată, ascultam tăcerea şi mă gândeam cum aş putea să îmi reîncep viaţa. eram ca doi cameleoni care pândeam ceva, ne mişcam rar făcând tot posibilul să nu ne dăm de gol prin motricitatea celuilalt. nu mai fumam, nu mai beam cafea, ne ascultam pulsurile şi zvâcnirea tâmplelor.

m-a sunat, rămăsesem deja fără haine şi tocmai sunasem la serviciu să anunţ că îmi iau concediu; târziu, 1 noaptea sau cam aşa ceva. la orele astea obişnuia să fie acasă şi să ne ascultăm tăcerea. am probleme, m-am întins mai mult decât mă ţinea plapuma, ultimul ban ţi l-am dat ţie pe highway 61 revisited şi pe october-ul lui woody allen, care ştii şi tu că nu făcea banii, era tras cam prost, te rog vino să mă iei. aş fi vrut să spun că m-am îmbrăcat şi m-am urcat într-un taxi însă nu mai aveam cu ce să mă îmbrac iar maşini, parcă era un făcut, nu era nici una de găsit. atunci am înţeles că dacă o femeie iese goală în stradă şi dacă mai arată şi bine are toate şansele să se aleagă cu un contract serios pentru unul dintre tabloidele de profil, un bărbat gol nu poate fi decât ori nebun, ori homosexual.

a doua zi dimineaţă a venit, nu ştiu cum m-a găsit, ce a zis la poartă, nu ştiu cum i-a convins pe cei care mă arestasera că era o confuzie, că nu eu eram flasherul care îşi pierduse între timp parpalacul, flasherul despre care se spunea că oripilează vizual femeile care se întâmplă sa mai treacă noaptea prin cartier şi că fusesem constrâns de împrejurări să ies în stradă în costumul lui adam, cert e că m-a scos înainte să mi se ia amprente şi să mi se facă primul cazier. am luat un taxi, a înţeles că mă întrebam cum făcuse în cele din urmă rost de bani de taxi nu mai sunt o femeie uşoară, crede-mă, casa ta este acum absolut goală. nu înţelegea cum de ieşisem fără bani la mine, dar zicea că nu era rău, altfel chiar aş fi avut mari probleme. poate că eşti zgârcit, poate că ai alte planuri cu banii pe care i-ai strâns sau poate că pur şi simplu nu i-ai luat la tine din comoditate, fiindcă nu aveai buzunar. şi a zâmbit. sau poate că pur şi simplu ai vrut să fii un bărbat uşor.

nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu ea, am sperat, nu imediat, e drept, dar a doua zi am sperat că va veni, însă nu a mai apărut. mă gândeam că dacă mă va salva îşi va demonstra ei însăşi că nu e o femeie uşoară. nu a fost să fie. cred că nici nu şi-a dorit vreodata să fie altfel decât era, şi în definitiv, ce înţelegea ea prin femeie uşoară? cineva m-a întrebat zilele trecute dacă făcuserăm totuşi sex. acasă, de data asta nu mai aveam nimic, nici ibric, nici borcan, nici farfurioara-scrumieră, nici aragaz. nimic.

pe locul unde stătuse în lotus ea îmi lăsase totuşi un cactus.