Am învins natura, i-am exterminat pe primitivii din junglă, am civilizat forţat credinţele barbare. Praf şi pulbere s-a ales de toate pe unde-am trecut cu reforma raţiunii noastre, numai pe bunul Dumnezeu nu L-am putut învinge, nu L-am putut ucide sau civiliza. Ne sfidează cu nepăsarea lui strigătoare la cer (care, culmea! în contra tuturor ştiinţelor, îi aparţine) faţă de bunele noastre intenţii de asimilare. Şi pentru că suntem atât de neputincioşi, bocim.
Seara, după ce ne bem laptele fierbinte afară, pe laviţa unei cabane dintr-un ţinut muntos, în liniştea deodată prea agresivă, ne uităm cu ciudă la stele: de ce nu putem controla totul? Acest orgoliu, ca o jucărie refuzată unui copil, ne bosumflă. Dintr-o dată vedem cât de amăgitoare sunt reîncarnările, puterile paranormale, spiritismul. Deposedaţi de micile noastre speranţe că suntem altfel, ne deplângem condiţia.
După week-end-ul pe munte, revenim în societate ca să ne batem, ca tot omul, cu pumnul în piept. Apoi, în următorul sfârşit de săptămână, neavând bani pentru altă ieşire pe munte, mergem la biserică unde, împreună cu societatea pumnului în piept timp de şase zile, bocim şi ne spovedim.
Din păcate, pe nimeni nu interesează cucernicia noastră din cea de-a şaptea zi. Iar acesta-i alt motiv excepţional pentru a ne văita în următoarea duminică.