Nu-mi plac nunţile. Mă deprimă. Asta nu pentru că mi-ar aminti de a mea, la care nu mi-a plăcut să fiu. Sau nu mi-a plăcut cum am fost. Sau nu mai ştiu ce nu mi-a plăcut. În rochia de mireasă intrase altcineva, eu eram undeva departe şi mă-ntrebam ce caut totuşi acolo, înveşmântată în alb, cu buchetul în mână, străină şi preocupată de orice altceva decât ar fi trebuit să mă preocupe – nunta.
Nunta e o stare de spirit sau nu e deloc. În absenţa stării de „nuntire”, nu-i decât o mascaradă demnă de milă, o piesă prost regizată şi jucată şi mai prost. De aceea nu-mi plac nunţile. Sunt prea puţini acei Miri (da, cu M mare) cu adevărat fericiţi, dar îi deosebeşti greu de cei care mimează fericirea. Cât zel mai depune omul pentru a-nşela aparenţele! Dar mai de plâns e zelul pe care-l depune pentru a se înşela pe sine. Şi formula aceea tembelă: „Până când moartea ne va despărţi”! De ce s-aştepţi să te despartă moartea? Moartea nu desparte. Doar absenţa iubirii desparte, zvârlind oamenii în hăuri de necuprins. Aşadar formula corectă ar fi: „Până când unul dintre noi va înceta să iubească”. Asta presupunând că se pleacă de la o stare iniţială, la care există iubire. Şi că n-ai consimţit la unire dintr-unul din sutele de motive stupide care-i împing pe cei mulţi să facă pasul. Cum îmi spunea fosta directoare – măcar asta era sinceră! – „Prostii, Claudiţo! Pe ce lume trăieşti? Chiar crezi că oamenii se mai cunună din dragoste?”
„Mă încăpăţânez să cred că da, doamna directoare; cel puţin aşa ar trebui, câtă vreme e un lucru la care consimţim de bună voie şi se presupune că ar trebui să o facem pentru toată viaţa. Nu pot să admit că cel mai minunat parfum nu-ţi miroase a hoit, că cea mai frumoasă floare nu-ţi seamănă a ciuline uscat, că nu te sufoci fără motiv la fiecare două minute lângă omul pe care nu-l iubeşti”.
„Eşti dusă, fato! Ai să rămâi nemăritată, tot visând la cai verzi pe pereţi! Vrei să ştii de ce m-am măritat eu cu Nistor? Fiindcă aveam douăzeci şi şase de ani şi mi-era că nu mă mai ia nimeni. Iar el s-a însurat cu mine fiindcă se săturase de mâncarea de la cantină. Na! Unde-i iubirea aia mare? Şi, până la urmă, cui îi trebuie? Şi uite că mai suntem şi-acum împreună, după mai bine de douăzeci de ani”.
Ca să ce? îmi vine s-o-ntreb.
Săraca! Încerc să n-o judec. Văzându-i o poză din tinereţe, am avut şocul să constat că era chiar mai urâtă decât acum. O fi şi asta o disperare – pe care Dumnezeu a dozat-o în cantitate suficientă acolo unde şansele de-mpreunare sunt scăzute, nepresărând, în schimb, niciun dram de orgoliu. Altfel cum s-ar mai fi perpetuat specia?
Un bărbat îmi spusese odată: „Habar n-ai cu câtă pasiune ştiu să iubească urâtele, cu ce deznădejde se-agaţă de cel care le-ntinde un deget şi cum se-ncolăcesc până când sunt sigure că nu-l mai scapă. Şi pentru că nu sunt sigure niciodată, se străduiesc mereu şi mereu. Iar unii bărbaţi habar n-au ce pierd, evitându-le!”
Aşa o fi. Să fie la ei. Şi la ele. Cum să te-agăţi? Cum să atârni ca o iederă, când simţi că nu eşti dorit?

Abia când directoarea îmi făcuse cunoscut motivul căsătoriei sale, am înţeles atitudinea ei mai mult decât revoltată când îi anunţasem divorţul meu.
- Claudiţa, de ce divorţezi, mamă? Te bate?
- Nu mă bate.
- Te-nşeală?
- Nu mă-nşeală.
- Bea, fumează, n-aduce bani acasă?
- Nimic din toate astea.
- Aoleu! Te pomeneşti c-o fi impotent!
- Nici vorbă.
- A...tunci? Nu-nţeleg...
- Nu-l mai iubesc, doamnă.

Rar am văzut-o pe directoarea noastră în starea de perplexitate totală. De obicei, nimic n-o mira, nimic n-o şoca, făcea faţă celor mai dramatice situaţii, părinţilor cei mai stupizi, veniţi să reclame comportamentul vreunui profesor faţă de nepreţuita-i odraslă, elevilor cei mai zănatici, celor mai rebeli dintre profesori.
Când i-am spus însă motivul despărţirii mele, a părut lovită de trăsnet, rămânând aşa minute bune şi sunt convinsă că şi-a făcut la repezeală cruce cu limba-n gură. După care a început să răcnească, de răsuna toată cancelaria: „Auziţi, lume bună, nu-l mai iubeşte! Auzi motiv de despărţire! A-nnebunit lumea! Să piei din ochii mei! Pe voi nu v-a bătut nimeni, sau nu v-a bătut de ajuns”.

Am lăsat-o bodogănind, mi-am luat catalogul şi am plecat mai devreme la oră.
Ce să-i fi explicat? Că nu mi-am dorit altceva decât să iubesc un bărbat toată viaţa, să-l respect şi să-l slujesc (da, să-l slujesc, pentru că iubirea te face să-ţi doreşti asta), dar dacă n-a fost să fie, dacă sufletul meu se simţea călcat în picioare, batjocorit în lipsa dragostei, n-ar fi avut vreun sens să mă mint, apoi să-l mint pe cel de lângă mine? N-ar fi-nţeles. Nu ea; care se măritase de teamă că n-o mai ia nimeni, cu unul care se săturase de mâncarea de la cantină.

Întâmplarea a făcut ca, la ora care a urmat isteriei directoarei, să am de predat „Taina cununiei”. Am făcut-o mai frumos ca oricând şi n-am uitat să adaug la sfârşit: „Să nu uitaţi, dragii mei, că această taină trebuie să se regăsească în sufletul vostru. Că adevărata căsătorie în faţa lui Dumnezeu se petrece mai întâi în adâncul celor doi care hotărăsc să-şi unească destinele pentru totdeauna. Altfel, ea nu are nicio valoare, oricâte instituţii din lumea aceasta şi cealaltă ar legaliza-o. Din păcate, biserica nu a descoperit încă mijloacele pentru a-i identifica pe farsori, oficiind astfel şi căsătorii care nu ar trebui să se petreacă în veci”.
Mă gândeam, desigur, şi la a mea.
Aveam să constat că zvonul despărţirii mele apropiate – pe care doar în ziua aceea îl făcusem public printre colegi – se răspândise mai repede în rândul elevilor, care par să fie totdeauna cu un pas înaintea noastră. Astfel că unul mai îndrăzneţ mă plesnise cu întrebarea:
- Dacă este atât de frumoasă căsătoria şi-atât de minunată-i taina de care ne-aţi vorbit astăzi, atunci dumneavoastră de ce vă despărţiţi?
Recunosc că m-a surprins, dar am luat-o ca pe un prilej bine-venit de a-mi explica decizia, ca o continuare la lecţie, evitând să-i las cu nedumeriri sau precepte contradictorii:
- Înseamnă că taina aceea n-a existat în inima mea, înseamnă că şi eu am fost unul dintre farsorii care au păcălit biserica, dar am decis că este mai bine să pun capăt unei minciuni, decât să trăiesc cu povara ei toată viaţa.
- Şi nu e păcat? m-a pocnit şi ochelaristul din prima bancă, de întrebările căruia m-am temut întotdeauna, încă din prima zi când am intrat în clasă şi m-a atacat frontal:
- Am crezut că sunteţi doamna de desen. Profesoarele de religie nu se rujează, nici nu-şi fac unghiile şi au decenţa să meargă cocoşate, în semn de umilinţă.
I-am răspuns amuzată, zâmbind, conştientă că ei n-au nicio vină de educaţia care se face de secole – la noi şi pretutindeni – conform căreia oamenii credincioşi, religioşi, sau care au în vreun fel de a face cu religia ar trebui s-arate precum momâile de ceară.:
- Nu sunt doamna de desen, dar în cinstea ta, data viitoare mă voi strădui să-mi pictez şi-o aluniţă pe bărbie.
Asta a părut să-i încânte teribil pe ceilalţi – incomodaţi şi ei de colegul mult prea riguros, inteligent şi studios din prima bancă – astfel că au zornăit geamurile de râsul lor tineresc şi am ştiut atunci că-i câştigasem pentru multă vreme. Chiar şi pe ochelaristul din banca-ntâi, care a zâmbit mulţumit, în colţul gurii.

Şi nu e păcat? Chiar aşa! I-am apreciat îndrăzneala. Întrebarea asta mi-a stat şi mie în suflet şi chiar pe buze de vreo câteva ori, dar n-am avut curajul să-mi întreb profesorii de la Teologie, mult prea impunători şi scorţoşi.
- Dacă-i păcat? Este. Dar e mai mare păcatul de-a te preface că iubeşti. Luaţi-o numai ca pe o părere personală, nu vă mulţumiţi cu ce vă spun eu, mai întrebaţi-i şi pe alţii, dar voi să fiţi cei care decideţi căror păcate puteţi şi cărora nu să le faceţi faţă. Şi mai ales evitaţi să-i judecaţi pe alţii! Amintiţi-vă că nici Dumnezeu nu ne judecă până ce nu ne dăm ultima suflare!
Şi, întrucât se-auzise clopoţelul, am adăugat:
- Acum fugiţi în pauză, că n-aş vrea să mă-ncarc de păcate şi mai mari!

Că tot îmi plac mie nunţile, azi dimineaţă, colega de geografie m-a lovit în plex cu cea mai indecentă propunere din viaţa mea: să-i fiu domnişoară de onoare la nuntă. Eu! Domnişoară de onoare. Am dat să cârcotesc – stai sa vezi că nu mai sunt domnişoară...cât despre onoare, dacă e să mă iau după accepţiunea majorităţii, mi-e cam la fel de străină pe cât ţi-e ţie bunul simţ (asta doar în gând). Ea nimic. Enervată de codeala mea, a venit cu argumentul suprem:
- Las’ că nu de domnişoare am eu nevoie prin preajmă! Nu-mi trebuie să se holbeze Gigel al meu la ele.
Bietul Gigel! Doar bună-cuviinţa m-a împiedicat să dau pe gură ce-am gândit: „De m-ai plăti tu în aur şi mi-ai sta în genunchi, podoaba de Gigel nu m-ar atinge nici cu privirea!”
Încerc totuşi un sentiment de milă copleşitoare pentru fiinţa aceasta, ca pentru toate cele ca ea; trebuie să fie cumplit să-ţi otrăveşti sufletul degeaba şi exact în direcţia în care nu trebuie. Am cunoscut multe astfel de femei, care consideră că ce-i bun pentru ele, e în mod necesar de folos şi altora. Uitând că, de fapt, ar trebui mai întâi să facă nişte comparaţii.

Care va să zică, totuşi, eu nu prezentam un pericol pentru Gigel şi, implicit, nici pentru ea. Asta chiar m-a atacat! Îmi mai dă şi explicaţii:
- Domnişoarele mele de onoare trebuie să fie aşa ca tine, cu cel puţin zece ani mai bătrâne ca mine.
Hopa! Mai bătrâne, deci. Nici măcar mai în vârstă.
Tocmai când mă pregăteam să-i vărs, ca din întâmplare, cafeaua peste planurile de lecţie la care tot lucrează de la începutul semestrului şi nu le mai termină (ca şi când toată ştiinţa omenirii ar sta în mâzgălelile ei), profesorul de mate (nici cu ăsta nu mi-e ruşine la capitolul delicateţe!) a „salvat” situaţia, după ce i-a tras un hăhăit:
- Hă, hă! Auzi, măi Mari, asta (asta eram eu), şi dacă-şi pune sacu-n cap, tot e mai frumoasă ca tine, cu toţi anii ei! Hă, hă!

Bine ţi-a făcut!
Sărăcuţa. Deja mă simt eu penibil pentru ea. Însă remarca matematicianului pare să nu fi deranjat-o prea mult pe Marilena. Noroc că universul ei se reduce la Gigel şi stratul carbonifer! Ce uşor le e unora să fie fericiţi!
A ridicat doar puţin ofuscată nasul din hârţoage, ameninţându-l cu rigla, pesemne cum face cu elevii:
- Ştiţi ce, domn’ profesor, vedeţi-vă mai bine de integramele dumneavoastră! Şi să mai ştiţi că pe mine Gigel mă place şi aşa.
Aşa cum? Aşa prostuţă sau aşa insipidă?
- Nu ştiu, Mari, cine te-a trecut pe tine la matematică, da’ eu, dacă aud vreun elev zicând „integramă” în loc de „integrală”, îl şi las repetent.
- Haideţi, domn’ profesor, nu fiţi rău! La mine integrama şi integrala sunt totuna. Că, dacă-mi plăcea matematica, nu mă duceam la geografie.
- Auzi, da’ ce-ai zice tu, dacă m-ai auzi pe mine rostind în loc de „Carpaţii de curbură” – „Carpaţii de curvură”? Ă? Totuna-i?
Noroc că se făcuse de plecat la oră, altfel cine ştie cât s-ar mai fi ciondănit.

Problema e ce mă fac eu? Aia o ţine sus şi tare să mă facă aşa cum mama m-a făcut – domnişoară. Dacă refuz, e-n stare de orice – să-mi taie o şuviţă pe la spate, să-mi agaţe vreo lozincă, să-mi facă vrăji, să mă farmece... După aia, stă o oră pe capul popii, să-i ia păcatele cu mâna, ca algocalminul durerea de măsea. Am provocat-o o dată la o discuţie şi-am aflat – de ce nu mă mir? – că şi ea e dintre cei care consideră spovedania un prilej de a-şi şterge cu buretele păcate multe şi grele, pentru ca apoi s-o ia de la capăt. Ce mare lucru? Când simţi că s-au adunat prea multe, le ştergi iar. Şi viaţa îşi continuă drumul şi tu pe-alăturea cu ea, fără să-nveţi nimic de la nimeni, nici măcar din propriile greşeli.

Şi totuşi, eu ce mă fac? Dacă mă duc, apare altă problemă: cum să mă-mbrac, ca să nu-l agăţ pe Gigel?