Prozator complex, Ian McEwan reuşeşte să creeze o atmosferă sumbră, împinsă în multe momente până aproape de paroxism. În “Câinii negri”, elementele se succed foarte repede, ai impresia unui carusel imposibil de oprit, în care fiecare personaj este atras la un moment dat, de cele mai multe ori subtil. Evenimentele par să urmeze un curs firesc, banal, nu există explozii. Tensiunea se acumulează însă în fundal, anticipând un climax care rămâne în final ambiguu.
Prezenţa răului este obsedantă, marcând în mod decisiv acţiunea. Diferitele avatare ale principiului negativ apar gradat, crescând în intensitate pe parcursul romanului. Abia sugerate la început, ele se întrupează în final în imaginea câinilor, care sunt individualizaţi aidoma unor daimoni atotstăpânitori. Viaţa lui June se modelează în jurul amintirilor legate de întâlnirea misterioasă. Imaginea celor doi câini însetaţi de sânge îi schimbă viaţa, o face să înţeleagă ce înseamnă teama.
Stilul lui McEwan scoate în evidenţă complexitatea fiinţei umane. În “Câinii negri”, viaţa este o permanentă transcedere. Fiecare personaj este divizat de propriile spasme interioare, pendulând între agonie şi extaz. Lumea este redată firesc, naraţiunea pătrunde în fiecare colţ, fără să lase nimic pe seama hazardului. Deşi construit minuţios, romanul este o mostră de realitate, pe alocuri brutală: “Data trecută, instantaneul de pe noptieră îmi servise drept un bun punct de plecare. Acum, aşteptând să încep, mă urmărea cum mă uit la fotografie, îşi proptise cotul pe diafragmă, iar arătătorul i se odihnea pe curba alungită a bărbiei. Întrebarea pe care aş fi vrut cu adevărat să i-o pun era: Cum ai reuşit să ajungi de la chipul ăla la ăsta, cum ţi-ai câştigat înfăţişarea asta formidabilă – să fie de vină viaţa? Dumnezeule, ce schimbare!”
Personajele sunt observate în foarte multe situaţii de viaţă, McEwan reuşind să explice fiecare gest la nivel psihologic. Filosofia fiinţativă este într-o permanentă schimbare, iar evenimtele acţionează de multe ori aidoma unor catalizatori, generând consecinţe la nivel personal. Tragediile exterioare sunt dublate de adevărate drame interioare. Întâmplările petrecute într-o zi caldă de vară, într-un ţinut izolat al Franţei, le marchează protagoniştilor întreaga viaţă.
Dubla ipostază temporală în care apare personajul central ajută la sublinierea procesului formativ prin care trece aceasta. June nu este capabilă să depăşească trauma întâlnirii cu acele fiinţe şi rămâne marcată pentru întreaga viaţă. Paradigmând câinii ca rău absolut ea caută în permanenţă asemănări, îndepărtându-se astfel de oameni şi abandonându-se misticismului. Fire mult mai pragmatică, tipic capitalistă, Bernard, soţul ei, nu poate să înţeleagă sau să accepte această ipoteză. Conflictul dintre cei doi poate prin extrapolare să simbolizeze conflictul ideologiilor. Materialismul se ciocneşte cu religiozitate reuşind să învingă chiar şi iubirea. În faţa cruzimii împinsă la perfecţiune, în faţa urii transformată în artă, chiar şi cele mai sensibile principii pălesc: “După o vreme, nemaiputând suporta victimele, nu m-am mai gândit decât la călăii lor. Mergeam printre barăci. Ce solid fuseseră construite, ce bine se păstraseră. Poteci bine trasate legau uşile barăcilor cu drumeagul pe care păşeam. Barăcile se întindeau atât de departe în faţa noastră, că nu zăream capătul şirului. Şi acesta nu era decât un rând, dintr-o parte a lagărului, care la rândul lui nu era decât unul dintre lagăre, unul mai mic, prin comparaţie. M-am lăsat cuprins de o admiraţie contrariată, de o sumbră uimire; să visezi la realizarea asta, să proiectezi lagărele, să le construieşti şi să-ţi iei pe umeri sarcina grea de a le aproviziona, administra şi menţine şi să canalizezi spre ele, din sate şi oraşe, combustibilul lor uman! Câtă energie, ce dedicaţie! Cum se putea gândi cineva să le numească o greşeală?”
Pe alocuri cinic, McEwan refuză să accepte tabuurile. Ideile sunt analizate din perspective multiple, naratorul participă activ la acţiune, este implicat, vorbeşte despre propria viaţă. Tehnica evocării este stăpânită foarte bine de scriitor, care reuşeşte să schimbe planurile epice, fluidizând astfel acţiunea. Amintirile se împletesc şi chiar dacă sunt oferite într-o ordine aleatoare, reuşesc să se integreze perfect în mozaic, completând senzaţia de atmosferă apocaliptică a cărţii.
Frazele scurte ajută la dinamizarea stilului. Prozatorul mizează pe emoţie. Nu trebuie să înţelegi pentru a putea să simţi, însă trebuie să simţi pentru a putea să înţelegi. Cuvintele simple şi lipsa preţiozităţilor îl apropie pe cititor, îl fac să intre mai uşor în atmosfera romanului. Simţi că trăieşti împreună cu personajele, amintirile lor îţi trezesc nostalgii. În momentul în care ajungi la o vârstă înaintată, a înţelepciunii, tot ceea ce ai trăit apare într-o altă perspectivă. Cartea reuşeşte să ofere ambele variante, rămânând însă o frescă realistă de mari proporţii.
Abordând prin prisma personajelor sale subiecte controversate, Ian McEwan incită, reuşeşte să-şi stârnească cititorii. Nu poţi rezista fără să meditezi asupra cuvintelor, nu poţi evita simbolurile camuflate atent în spatele acestora. Conflictul dintre arhetipuri, veşnica bătălie dintre contrarii, definesc sistemul sui generis. June, Bernard, Jenny, Jeremy şi ceilalţi sunt simpli actanţi. Ei nu pot decât să aleagă între paleta de posibilităţi oferită. Sistemul îşi generează personajele principale, le obligă să trăiască. Câinii nu sunt până la urmă decât inevitabilul. Un inevitabil de care ne temem cu toţii: “Dar cel mai des îmi revin în minte câinii negri. Ei mă înfioară când socotesc ce multă fericire le datorez, mai ales atunci când îmi permit să mă gândesc la ei nu ca animale, ci ca dulăi ai spiritului, reîncarnări. June mi-a mărturisit că au continuat să-i apară intermitent în faţa ochilor toată viaţa, că i se imprimau cu adevărat pe retină în secundele amorţite dinaintea somnului. Aleargă pe podea în jos, pe cheile râului Vis, cel mai mare mânjind pietrele albe cu sângele său. Trec peste linia de umbră şi se afundă tot mai adânc în pădure, unde soarele nu pătrunde niciodată, iar le Maire cel amabil la beţie nu-şi va trimite oamenii să-i hăituiască, fiindcă dulăii traversează râul în crucea nopţii şi urcă îndârjiţi pe malul celălalt, ca să străbată Causse; cum o învăluie undele somnului, câinii se îndepărtează tot mai mult, devenind pete negre în cenuşiul zorilor, pierind de cum intră printre dealurile submontane, de unde se vor întoarce să ne hărţuiască într-o altă zi, undeva în Europa.”
Marcat profund de spectrul nazismului, volumul încearcă să treacă peste şocurile produse de acest regim sângeros, să îi înveţe pe oameni să uite, să meargă mai departe. Abordând cu naturaleţea specifică astfel de teme complexe, McEwan reuşeşte să tragă un semnal de alarmă. Războiul nu se termină niciodată, iar rămăşiţele sale pot încă să ucidă. Ceea ce la nivel statistic nu înseamnă nimic, pentru noi poate fi o adevărată tragedie. Câinii simbolizează teama, opresiunea. Fiinţa umană vrea în permanenţă să deţină controlul, încearcă să modeleze lumea exterioară după propriile principii. Atunci când acest lucru este imposibil, izbucneşte conflictul.
“Câinii negri” este un roman profund, care sondează adânc psihicul uman. Reliefând temerile specifice indivizilor, accentuând evenimentele exterioare care le declanşează şi înţelegând consecinţele pe termen lung, Ian McEwan ne oferă o lecţie de psihanaliză, o viziune pe care nu putem să o ignorăm. Câinii negri vor lovi din nou, în viaţa fiecăruia dintre noi vor exista inevitabil şi astfel de momente. Singurul mod prin care putem să ne învingem spaima este să o înţelegem. Doar astfel vom trăi împăcaţi cu fiinţa noastră. Şi până la urmă, aceasta este singura miză, căci toate simbolurile dispar în ultimele momente dinaintea întunericului...

Bibliografie

Ian McEwan – Câinii negri – Polirom – 2006