”A nu face nimic este o ocupaţie periculoasă.”

Nu o cunosc pe Nicole… Ştiu doar că uneori miroase a tutun ars, a vrej de dovleac şi a orificii râncede. Lumina loveşte nebună obiectele din cameră, aruncând praful ca o supremă dejecţie peste figurile din ceramică, amorţite sau doar adormite.
Nu îl cunosc nici pe Andrei… Printre sunete de simfonii caniculare, proiecte de viitor şi de trecut, rânjete sardonice ale unor plăceri nervoase, se întrezăreşte silueta sa cuneiformă, statuie carnală de Adonis nereuşit, fumând negru şi despicând secunde dintr-o aşteptare atemporală.
O ura pe Nicole cu tăria unei iubiri. Iată ce-i scria unui amic despre ea, puţin timp după ce a cunoscut-o :
„I-am promis că o şterg. Am început cu fruntea, dar cuvintele erau prea adânci, şanţuri prin care literele curgeau în haosul stătut al sângelui. Unghiile începură să se învineţească. Am încercat să-i acopăr urmele, dar cuvintele ieşeau la suprafaţă.
Intrat febril în labirintul gurii, ştergeam cu salivă toate frânturile de cuvinte – deşeuri toxice, floră duhnind a câine… Cerul gurii purta stele gustative, decoraţii limbute, candelabre picurând petale de sare.
Viciul uneori absoarbe originalitatea… Aşa a fost şi cu ştergerea Nicolei. Am despachetat-o cu grijă şi am rulat-o pe o coală albă, subţire, dar asperităţile dintre noi stăruiau, cocoloaşe într-un aluat mediocru. Am aruncat cerneală peste ea, s-a albăstrit, câteva cuvinte refugiindu-se pe hârtie, inscripţii ale unei civilizaţii uitate, formule magice ale amorului exacerbat până la neputinţă. Am luat un pahar şi am decupat din aluatul întins pe hârtie combinaţii de piele şi cerneală pe care le-am umplut cu tristeţe şi le-am prăjit în uleiul călduţ al dorinţelor, la focul mistuitor al tuturor ratărilor posibile. Când mi-am dat seama că femeia era tot neştearsă, aluatul crescuse prea mult, dând pe … dinăuntru. Aşa a trebuit să înghit prea mult din această femeie numită Nicole.
Când m-am oprit, simţeam că preaplinul din mine trebuia eliminat. Şi am scos cu un deget de pe gât femeia cea vestită. De astă dată era imaculată.
Uitându-mă în oglindă, nişte iritaţii îmi ieşiseră pe piele: erau cuvintele ei… “
* *
Când o privea adormită, Andrei simţea un fior, trebuind să muşte un colţ din marea felie de aer ce-i mijea pe sub nas. Ea dormea, cu acea linişte de beţiv amnezic, visând anticipat pentru nopţile viitoare. Din când în când, aerul vâjâia în preajmă, semn că intra cu greu în piept.
Andrei se întinse alături şi o nuanţă violetă de compasiune îl avertiza că era gata de compromisuri înduioşătoare. După un timp, o atinse, dar ea nici nu tresări. Îi dezgoli picioarele suprapuse şi se repezi brusc, cu pofta unui vampir, către glezna ei stângă, cea pe care avea o aluniţă mare şi păroasă, umflată ca o căpuşă moale. Nu avu timp să se răzgândească, căci deja simţi ceva în gură, care-i dădea senzaţia unui şoarece în miniatură. Era aluniţa ei şi sângele curgea pe buza de jos…
Nicole se ridică, simţind durerea care o ardea. Duse mâna spre zona dureroasă şi-şi simţi căldura lichidă, scoţând un geamăt.
- Andrei… ce s-a întâmplat cu tine ?
El stătea în genunchi lângă ea, cu ochii mari, inocenţi şi gura care tocmai scuipase acea monstruozitate. Luându-i mâna, o sărută, lăsând urma buzelor însângerate pe pielea albă. Nicole îşi retrase mâna şi tresări, privind nedumerită în jurul ei, rămânându-i privirea pe marea pată roşie. Se repezi către baie, lăsând în urmă o dâră subţire de sânge, pe care Andrei o privea curios, şoptind ca un somnambul:
- În sfârşit, acum pot să te iubesc…

Acestea fiind spuse, cred că am convins că nu mint când am spus :
Nu îl cunosc pe Andrei … Nu o cunosc pe Nicole… Nu mă cunosc nici pe mine… Cine suntem ?

*
V. Z.