- Ăsta e numărul meu de telefon, să ştii unde mă găseşti dacă din întâmplare...
- Cu alte cuvinte, 'just in case'?
- Da, 'just in case'…, repet şi sunt în aparenţă indiferent, ştiu, aceste cuvinte or să doară mai târziu, în acele zile dintre Sfântul Nicolae şi Anul nou, dar până atunci mai este. Oricum, vor apărea acele nopţi de insomnie, orele când voi privi mobilul stins, pentru că vezi, nu eu, subconştientul meu va aştepta un semn de la tine. Mereu.

Porecla mea transformată acum în nick, acest 'Sache', apare în prezent în atâtea locuri în reţeaua asta întortocheată a internetului, înainte mă necăjea, astăzi mă amuză aşa cum se amuzau atunci colegii mei. A pornit de la o constatare, era noapte, fugisem împreună cu alţi douăzeci de sergenţi din UM 01048, oraşul Sfântu Gheorghe, iar eu perseveram într-o idee fixă, vroiam să agaţ o puştoaică, o unguroaică blondă şi mignonă pe ringul discotecii Casei de Cultură. 'Băi, să mor eu, când dansezi te mişti ca ursul! Hă! Hă!' arată Luke, demonstrativ. 'Ursu'! Ursache!', intervine şi Picollo, 'Mai bine Sache! E Sache al nostru…' finalizează la urmă Grasu’. Nu-i băgam în seamă, aveam multă treabă cu Hoynico, blondina mă acaparase definitiv, nu ştia româneşte, dar ce importanţă avea…

Îţi spun ca să ştii: niciodată n-am fost dansator bun ori vreun monden care să-şi piardă nopţile în faţa unui pahar de whisky. Îmi place în schimb să mă rătăcesc printre tinerii din baruri, să mă ating de umerii fetelor dornice să se distreze, îmi plac privirile păsăroilor de pradă, tipi bine, adevăraţi armăsari, presaraţi mai ales în jurul tipelor cu părul lung, cu 'ţigarea' aprinsă tot timpul, cu paharul de gin ori de oranj în faţă, mereu plin, pentru că ele beau puţin, foarte puţin, este o adevărată artă ceea ce fac ele în baruri... Dar asta-i regula jocului! Tipele de care-ţi spun au priviri visătoare, par că trăiesc muzica, uneori îşi fâţâie trupurile pe scaune, ca atunci când te laşi atins de-o undă în 'Mi Minor', dar de fapt ele nu scapă nimic din ce se petrece în jurul lor, apoi mai sunt celelalte tipe. Cele care nu-şi permit un loc şi un pahar plin, ele rămân tot timpul pe ring, mişcări de felină, atmosfera din jurul lor vibrează, acceptă apatice şi visătoare privirile hulpave de la mese, priviri ce le devorează îmbrăcămintea sumară, le pipăie cu acei ochi împăienjeniţi de dorinţe…, iar ultimii sunt tipii care ştiu bine să danseze, dar nici ei n-au bani şi uite cum deodată nu mai sunt importanţi. Pentru că vezi, acele femei pe care le aşteaptă, care de fapt au tot ce-şi doresc dar niciodată nu-s mulţumite, vin destul de rar neînsoţite, doar atunci când se ceartă cu prietenul, soţul, ori când 'el' este plecat peste hotarele ţării şi se plictisesc atât de rău în vilele de la periferia Bucureştiului.

Asta e, îmi place să mă pierd în lumea lor, să stau cocoţat pe un taburet înalt, să beau pepsi şi să-i privesc. Ştiu, niciodată n-am să fiu ca ei, de-al lor, dar tocmai asta-i ideea. Am început să-i cunosc atât de bine, 'văd' dinainte fiecare mişcare ca-ntr-un joc de şah, aceleaşi mutări, pionul sacrificat, nebunul pândeşte în spate, calul… şi totul se termină într-o remiză banală, nefinalizată dar cu promisiuni certe pentru a doua seară.

E dimineaţă şi încă nu s-a luminat. Ies afară la Guffi, arunc în portbagaj geanta pe jumătate goală, mă aşez la volan, Magic FM mă învăluie cu melodii retro, pornesc motorul şi plec prin cartierul Aviaţiei, spre DN1. E vremea Ardealului, aşa-mi spune vocea interioară şi habar n-am ce naiba o să fac acolo zilele astea.

Opresc la benzinaria 'Mol', lângă pompă apare de nicaieri o fată în blugi, în adidaşi coloraţi şi într-un fel de hanorac alb-albastru, destul de gros. Apare şi angajatul benzinăriei, mă întreabă din priviri cât să fie, 'plinul', spun şi iar o privesc pe tipa ce aşteaptă parcă pe cineva, atât e de preocupată să 'are' şoseaua dinspre Bucureşti. Părul îi cade liber până spre umeri, trece puţin de ei, este un blond-şaten banal, cu uşoară tentă roşiatică, nici nu ştiu dacă i-ar sta mai bine într-o culoare fundamentală: negru-abanos ori blond-auriu. Uite că este aceea combinaţie care i se potriveşte perfect şi gata. E, desigur, alintată, se pisiceşte în hanoracul acela mare şi gros, este un fel de broască ţestoasă! Ce prostii vorbesc, nu seamănă cu nicio broască ţestoasă, e frumoasă şi are ochii atât de vii…

Gata, rezervorul e plin, merg înăuntru şi plătesc. La întoarcere, fata e tot acolo, lângă pompă, tipul de la benzinărie spălase geamurile maşinii şi-şi aştepta discret recompensa. Îi întind o bancnotă şi dispare imediat. O clipă am crezut că-i prietenul ei, că s-au certat aseară şi acum îi plăteşte poliţa... Nu, nimic din toate acestea!

Urc la volan, pornesc motorul, farurile, 'Magic Fm' cântă 'ABBA, abia acum simt o tresărire în privirea fetei. Nu mai este indiferentă, se uită direct la mine, nu cere nimic, se uită doar nedumerită de graba mea spre Ardeal şi aşteaptă. Ridic din umeri, mă aplec şi îi deschid portiera. Din doi paşi se urcă în scaunul din dreapta mea şi-mi zâmbeşte cu tot sufletul ei de şatenă cu ochii schimbători.

Spaţiul închis al daciei este invadat de un aer cald, un parfum aparte, gel de duş, asta este!

- Miroşi frumos.
- Întotdeauna miros frumos.
- Mergi încolo?
- Îhî.
- Până...?
- Până la capătul lumii, spune şi râde, şi uite că râsul ei nu deranjează la ureche, este un fel de tril nostim, negălăgios, care îmi place. Putea să râdă gros ori foarte subţire, strident, să-mi taie cheful de călătorie, de Ardeal, de castele şi biserici înalte…

- Ce înseamnă pentru tine 'capătul lumii'?
- Braşov, Poiana Braşov. Până acolo am ajuns într-o vară.
- Îţi plac supernovele?
- Doar atunci când nu opresc mercedesurile…
- Şi astăzi n-au oprit.
- Nu, de fapt nu opresc niciodată, sunt ocupate să plimbe tipele din discoteci. Nu-mi plac femeile cu iz de domnişoare care se prind scai de portofele, trebuie să-ţi păstrezi libertatea, să ştii cum să-ţi trăieşti viaţa, să vezi locuri noi, să te simţi bine. Dar cele din oraş nu judecă aşa. Atunci când pun mâna pe un tip cu Mercedes nu se lasă până nu devine ceea ce se cheamă 'amantă oficială', cu drepturi egale.
- Niciodată drepturile lor nu sunt egale… Atâta vreme cât el are un Mercedes, iar ea trupul frumos.
- Totuşi, echitabil, nu? Dar eu tot libertatea aş alege-o.

Se aşeaza mai bine în scaun, se foieşte în căutarea unei poziţii comode, atât cât poate oferi o supernovă, se descotoroseşte de hanoracul gros, îl aruncă pe bancheta din spate, îşi prinde centura de siguranţă şi se cuibăreşte într-un fel ciudat, cu piciorul stâng îndoit. Priveşte prin fereastră, părul îi cade în valuri simple, aproape roşii pe umerii strânşi de pulovărul subţire şi albastru, o simt cum se detaşează de tot ce înconjoară dacia, de drum, de maşinile pe care le depaşesc ori de casele şi curţile pe lângă care trecem, adoarme şi geme uşor în somnul ei parfumat. Căldura supernovei pare că este suficientă pentru cineva care n-a dormit noaptea trecută.

- Cu alte cuvinte, 'just in case'…

Mă scutur de-o amintire ce doare. Şoseaua sinuasă de după intersecţia cu 'Breaza' o aduce pe fată mai aproape, capul îi alunecă pe umărul meu, o şuviţă rebelă se strecoară discret până pe faţa mea, zâmbesc. E frumoasă şi nici nu-i pasă dacă ştiu ori nu să conduc, dacă sunt cumva beat ori vreun maniac periculos. Îmi amintesc vorbele ei, doreşte să-şi trăiască viaţa, să o simtă aşa cum e, iar acum, priveşte-o, doarme ca un prunc!


Se trezeşte în Braşov. Trebuie să traversez oraşul şi nu-mi convine, astăzi nu-mi convine! Caut doar şoselele Ardealului, nu vreau poezie, cenacluri ori muzică folk, drumul, atât!

- Unde suntem?
- La capătul tău de lume. Pe acolo se urcă în Poiana Braşov, dar noi o luăm pe aici, prin dreapta, spre Sighişoara, Mediaş, Târgu Mureş, Cluj…

Priveşte afară cu ochii ei mari şi somnoroşi, îmi dau seama că nu-i fardată, este chiar faţa ei, ochii ei şi arată bine... Se uită la trecători, la magazinele de la parterul blocurilor, în zare sunt rânduiţi munţii, salba ce încă protejează fosta cetate a Braşovului.

Gata, am ieşit din oraş. Apăs acceleraţia, iar Guffi ascultă şi înghite vesel distanţe, se simte bine şi noi la fel, opresc radioul care transmitea o slujbă… Singurul post de radio pe care-l prinde aici dacia mea transmite o slujbă bisericească. Împing caseta, începe să cânte Smokie şi fata adoarme iarăşi. E clar, nu-i obişnuită cu drumurile lungi, dar le accepta în felul ei ori poate chiar n-a dormit de nopţi întregi.

- Just in case...


Maşina se caţără pe serpentine scurte, munţii ne întâmpină din ce în ce mai ascuţiţi, bolovani de toate culorile şi mărimile stau înşiruiţi în dreapta şi-n stânga şoselei, ies din pământ atât cât trebuie, ca să-ţi dea senzaţia de drum construit de curând. Printre ei iarba este aproape cenuşie, arsă de arşiţa de acum ceva vreme, un praf străin, sfărâmicios o dezbracă de verdele obişnuit. În stânga, sub noi, se văd acoperişuri vechi şi o cetate ori biserică. Niciodată nu am ştiut ce sunt cu adevărat aceste frumuseţi ale Ardealului, cetăţi ori castele sau poate doar biserici cu turle înalte ce veghează locuinţele localnicilor… Bănuieşti în curţile lor interioare bolţi prăbuşite, ruine de ziduri rupte de ghiulele, arse ori atinse pentru totdeauna de smoală, care odată a fost încinsă şi aruncată peste coifurile atacatorilor.

Trag maşina la o benzinărie, fac iarăşi plinul. Fata mă priveşte din locul ei, îi fac semn să coboare, zâmbeşte, îşi ia din zbor hanoracul şi intrăm în cafenea.

- Mi-e foame şi aş bea o cafea. Cred că şi tu ai nevoie de aşa ceva, nu?
- Am dormit mult…
- Nu ştiu câte ore ai dormit, zilele astea am oprit toate ceasurile care-mi planifică viaţa, înţelegi? Habar n-am dacă peste o oră se lasă întunericul sau doar răsare soarele.
- Cum să răsară? Uite-l acolo…

Ne aşezăm la o masă şi imediat apare un ospătar prea amabil, cu privirea curioasă, ochii de peşte o studiază înţelegători pe şatena de lângă mine, iar eu mă văd nevoit să comand pentru amândoi la fel. Fata mi se lipeşte de umăr, se ascunde parcă în interiorul meu…

- Te rog, unde este baia, trebuie să mă spăl de privirea ăstuia…

Mă uit la ea, suferă, îi arăt tăcut direcţia şi atât. Ştiu ce înseamnă privirea ospătarului, înseamnă 'uite-o şi p-asta tânără cum face curte Sfântului Ban!' Nu-l condamn, nu are de unde să ştie că nu-i aşa, iar apoi nici nu mă interesează părerea lui. Oricum, nu are dreptate, fata nu-i ceea ce gândeşte el, iar Sfântul Ban nu şi-a făcut adăpost în curtea mea, dar asta este deja altă poveste.

Tipa revine şi este toată numai un zâmbet, i-a priit apa rece, arată tot atât de proaspătă precum arăt eu de liber. Dar şi asta este altă poveste care nu are nicio legatură cu acest 'jurnal de Cluj'.

Pornim către Mediaş, mă răzgândesc, întorc şi merg spre Sovata. Acum Guffi urcă un altfel de drum, pereţii munţilor s-au apropiat de noi, un semn avertizează: 'Atenţie, cad pietre!' de parcă ai avea ceva de făcut dacă s-ar desprinde vreun bolovan din înalţimea crestelor. Urcăm printre stejari pitici, în spate se zăresc brazii, nu aşa mulţi, cât să mă convingă că totuşi sunt la munte... Drumul urcă nesfârşit, în felul acesta ne vom căţăra în cer, undeva în stânga o bilă galbenă, mată, străluceşte slab, nu mai încălzeşte de mult, în dreapta straturi de orizonturi dense, pe diferite nuanţe de negru, de gri. Ajungem pe culme, în punctul acela unde deodată totul devine plat şi se luminează în jurul nostru, pădurea se retrage, ne dăruieşte un instantaneu pe care-l stocăm cu grijă în noi, în mintea fiecăruia. Este ceea ce mai târziu devine amintire, cu siguranţă voi visa acest peisaj într-una din nopţile lungi de iarnă pe care habar n-am cum le voi înveseli anul acesta. Niciunul nu vorbim, ar fi un sacrilegiu, privim şi atât!

Ocolesc Sovata, găsesc un loc tocmai bun, o combinaţie între lac şi munte, nici nu s-ar putea altfel, doar suntem în Ardeal… Opresc motorul şi o privesc pe fată. E fascinată de padurea ce coboară irevocabil într-o apă albastră cu trimiteri spre cenuşiu, sunt şi brazi, parfumul lor, răşina lor nu poate fi niciodată confundată. Scot din portbagaj saltelele 'made in Praga', sacii de dormit umpluţi cu puf de pinguin, prevăzuţi cu glugă şi care sunt atât de largi încât ar încăpea două persoane într-unul singur. Le rânduiesc pe iarbă, cu faţa la răsărit, iar partenera mea de drum se apucă de cules vreascuri de pe plaja nisipoasă al lacului. Mă aşez turceşte, îi privesc mişcările, dansul bizar, un fel de ritual şi toate astea se petrec în faţa mea, pe malul scurt al acestui lac de munte, nici nu ştiu dacă e vorba de lacul acela miraculos al Sovatei ori de vreun altul neluat în seamă de turişti. Dar nu contează, este lacul din noaptea asta şi atât.

Fata aşează vreascurile într-un fel anume, nu ştiu cum reuşeşte să le rânduiască într-o colibă ţuguiată, câtă migală pentru un rug minuscul, apoi îşi scoate din geantă o brichetă roşie. Ţi-am mai spus, aceste lucruri simple se agaţă de mine ireversibil, mă cunosc, ştiu că n-o voi uita niciodată pe tipa de la benzinărie, mişcările ei normale fără umbră de efort, fără regie, special gândită pentru a-mi lua minţile, îţi spun cu siguranţă, îmi va fi dor de aceste gesturi.

Scânteia apare imediat, vreascurile îşi transmit unul altuia lumină, caldură, în jurul focului apusul capătă o strălucire aparte, galben-aurie, umbrele se joacă pe zâmbetul fetei, pe faţa mea.

- Alungă ţânţarii şi spiritele rele din lac. Am citit undeva că orice lac are toanele lui şi e mai bine aşa, concluzionează ea şi se lungeşte pe una din saltele.

Mă răsucesc şi mă apropii de ea, îi ating părul, îl aranjez şuviţă cu şuviţă... Îşi întoarce faţa spre mine, urmează un sărut promiţător, se ridică puţin, atât cât îi trebuie unei fete frumoase să se ridice pentru a-şi scoate lucrurile de prisos. Îi fac semn că nu, să nu continue gestul pe care deja îl simt în stomac, acel ghem de căldură pe care-l găzduiesc doar câteodată. Zâmbeşte, se strecoară în sacul cu puf de pinguin şi se cuibăreşte pierzându-şi privirea în culoarea apusului. Abia atunci merg să adun rădăcini uscate, mă plimb pe acel nisip fin de lac de munte, mult mai fin decât nisipul mării, praf de aur prin care îşi fac loc uneori smocuri de iarbă, ori rădăcini de copac. Înteţesc focul, deja s-a lăsat noaptea, primele stele încep să clipească palid. Nu mai vad ochii fetei, îi simt doar răsuflarea regulată, atât de regulată cum numai somnul profund poate ţine ritmul. Mă uimeşte liniştea ei… Ţi-am spus, nu e genul care să-ţi toarne verzi şi uscate, privirea vorbeşte în locul ei şi asta numai atunci când are într-adevăr ceva de spus…
- Trezeşte-te!
- Lasă-mă!
- Trezeşte-te, chiar trebuie să te trezeşti!

Vocea fetei transmite inflexiuni ciudate, îi simt răsuflarea rapidă, precipitată de-o emoţie prea mare, chiar trebuie să deschid ochii şi, în lumina difuză a lunii, mai mult îi simt şuviţele căzute deasupra mea, parfumul acela nebun, de sălbăticiune. Ies din sac, fata se dă într-o parte şi-mi arată o anumită direcţie. E suficientă lumina ca să observ drumul alb, şerpuitor, în partea cealaltă a plajei, tot pe marginea lacului, pe un fel de faleză în care luna îşi primeşte, prin nu ştiu ce minune, razele înapoi.

Acum văd mai bine, acel drum chiar străluceşte, dispare apoi după un colţ de pădure, cerul e limpede, senin şi e destul de frig. Îi strâng mâna aproape îngheţată, pornim într-acolo, să vedem miracolul.

- Suntem într-un basm…, şopteşte şi mă înfioară glasul ei. O poveste pe care bunii mei mi-o spuneau atunci cand nu puteam dormi. Acolo trebuie să fie un oraş cu locuinţele mici şi strâmte, la ferestre să lumineze felinare galbene, precum gutuile coapte ce veghează iarna somnul copiilor... Am regăsit povestea.
- Ce oraş?
- De fapt nu-i chiar oraş, un fel de cătun al oamenilor mici, acum ei nu mai există…

Urcăm pe drumul strălucitor, mă opresc să văd ce luceşte pe jos, fata îmi strânge braţul şi clatină din cap, renunţ.

- Vino cu mine…, atât.

Cărarea ciudată continuă şi după colţul pădurii, trecem de un izvor ce taie dumul în două şi într-adevăr găsim oraşul din povestea ei. Fără gutui la ferestre, fără oameni mici, dar asta nici nu mai contează acum… Doar încăperi goale, atât vedem, intacte dar goale, case formate dintr-o singură cameră, fără uşi ori ferestre, luna luminează cu uşurinţă oriunde şi strălucirea aceea nu dispare, ne însoţeşte, ne cheamă tot mai departe, drum ciudat conturat cu îngeri pe care ar trebui doar să-i visăm. Simt tremurul fetei şi înţeleg că-i este frig, dar nu am ce să-i ofer…

- Priveşte…

Ziduri albe poleite cu argint, atâta văd peste tot. Camere scunde ridicate din piatră albă şi lucioasă, lustruite de ploi şi soare, este oraşul din povestea bunicilor ei. Printre case, aleile sunt atât de înguste încat le atingem cu umerii, ne ferim de acoperişuri coborâte prea mult, ne ţinem de mână în plimbarea noastră nocturnă, oraşul e părăsit de mult, e complet gol şi trist, dar niciunul din noi nu este acum trist. Doar vrăjiţi, atât!

N-o mai recunosc pe tipa de la benzinărie, nu mai recunosc nimic din fata care a stat pe scaunul de lângă mine, pe care puţin mai devreme am sărutat-o, mi se oferise. Acum este altcineva! Şi deodată simt, în această clipă, simt că o iubesc ex-tra-or-di-nar de mult! Mă opresc şi o invit din priviri să meargă înainte. Porneşte fără nazuri, îndârjită să vadă tot mai mult, să înţeleagă povestea aceea veche odată pentru totdeauna, să nu mai existe urmă de mister… Mă uit cum blugii urcă şi coboară bolovanii de argint, cutreieră oraşul încercând să dezlege vraja, tainele de nedezlegat şi iarăşi simt cum o iubesc din toată fiinţa mea. Mă opresc şi mă sprijin de un perete, o las să se depărteze cu paşii ei curioşi, cu hotărârea copilăriei netrăite şi-mi dau seama că habar n-are cât de mult o iubesc acum. Ţi-am spus, în aceste minute, din clipa în care am părăsit saltelele şi sacii confortabili, în tot acest răstimp am început s-o iubesc necondiţionat, o iubesc cu tot cu parfum sălbatic, iubesc părul ei nici lung, nici scurt, acea privire melancolică şi tăcerea gândului, acum când dau o raită prin mine, prin tot ce înseamna mine, înţeleg că este prima noapte în care iubesc total. Vezi, chiar se petrece un miracol şi toate temerile mele, construite cu sârg de alţii, ori altele, toate speranţele dezlânate, toate victoriile şi toate eşecurile mele o iubesc acum numai pe ea.

Târziu ne întoarcem lângă Guffi, fata mă sărută şi se strecoară în sacul ei cu puf de pinguin, în sacul acela de care ţi-am spus că e prea larg, mult prea larg pentru ea. De acolo, dinăuntru priveşte drumul pe care tocmai ne-am întors, drumul stropit cu argint ori poate doar mică, doreşte să-l întipărească pentru totdeauna în ea, să-l regăsească oricând acolo, în visele cele mai ascunse.

Îi dezmierd părul a doua oară, îi deschid fermoarul sacului şi mă strecor înăuntru, în acea îmbrăţişare tainică, fierbinte, acceptare liniştită, dorită. Se lipeşte de mine, nici nu s-ar putea altfel, totuşi este un simplu sac de dormit, mă iubeşte total ca şi dragostea pe care am simţit-o în oraşul părăsit, fără vorbe, fără gesturi inutile, fără grabă, fără trecut şi fără viitor…

- … numarul meu de telefon, 'just in case'.

* * *

Soarele trece prin tot ce înseamnă material, ne arde privirile rătăcite prin vise, ne trezeşte fericiţi.

- Mi-e foame…, aud vocea fetei şi este exact acel timbru pe care îl simţi doar în dimineţile 'de după', catifelat şi alintat, îţi mângâie orgoliul, este acea recunoaştere râvnită de demnitatea ta de şef de haită.

Urmează graba neplăcută pe care o cunosc atât de bine, în principal datorată frigului şi a dimineţii cu rouă, pripeala cu care strângem sacii, saltelele, toate dispar în portbagajul maşinii, motorul deja toarce încălzind interiorul negru-gri al supernovei… Gata! Nu mai tremurăm, plecăm spre civilizaţie, spre un restaurant în primul rând, apoi vom vedea.

- N-am să uit niciodată această noapte.

Uite că pun frână, o frână ca un spasm, o neînţelegere. Este prima oară când fata îmi vorbeşte fără să transmită ceva cu adevărat important, ori poate tocmai cuvintele ei reprezintă primul lucru esenţial din viaţa ei: descoperirea oraşului de argint! Maşina freamătă nerăbdătoare, iar eu, în mijlocul şoselei stau şi o privesc pe fată. Îi reţin detaliile, şuviţa rebelă barează o parte din obrazul ei stâng, tăietură aurie, mată, cu început de surâs şi uimire. Ochii! Îmi plac ochii ei! Privirea nedumerită toarce împreună cu ea, e mulţumită de întâmplarea ce se numeşte 'Ardeal', de ziua asta însorită, de ceaţa care tocmai se ridică din livezi, de pe lacuri şi dispare nu ştiu cum în ceruri, de mâncarea frugală de la altă benzinărie, de căldura maşinii, de mâna mea care uite! acum îi dezmiardă iarăşi obrazul, îi aranjează şuviţa, îi conturează urechile, nasul, ochii care nu mai privesc nicăieri, sunt închişi într-o mulţumire mută, visează poate oraşul acela pe care a refuzat categoric să îl revedem dimineaţă… 'Oraşul de argint apare doar noaptea!' aşa mi-a spus şi l-am lăsat în plata Domnului să-şi doarmă eternitatea acolo, pe malul lacului neinteresant pentru turişti.

- A venit?
- Nu, încă nu…, de ce te chinuieşti? Ţi-am spus, am numărul tău de telefon, 'just in case'.
- 'Just in case'…

- Poftim?

Fata clipeşte speriată, nedumerirea se ridică la cote alarmante, nu înţelege şi nici eu nu pricep de ce am rupt vraja cu această întrebare…
Pornim mai departe, trecem repede prin Mediaş, Târnăveni, Luduş, Câmpia Turzii, Turda, ne oprim în Cluj. Strada Gheorghe Şincai numărul 6, Villa Siesta şi imediat începe veşnica târguială…: 'Aveţi camere?' 'Sunt rezervate toate, ne pare rău! Ba nu, mai este una la ultimul nivel. O doriţi?' 'O doresc.' 'Semnaţi aici, poftiţi cheia.' 'Mulţumesc!'

Până sus ajungem cu un lift vechi, bine lustruit, probabil cineva îi freacă noaptea geamurile, pereţii de lemn, butoanele din metal şi orice altă îmbinare ce există în utilajul ăsta, vor să-i audă pe turişti spunând: 'Uite ce cabină de lift au ăstia!'

În cameră ne întâmpină Biserica Catolică, ea ocupă o treime din peisaj, în rest aceleaşi acoperişuri vechi, cu personalitate, curţi pe care din stradă nu ai cum să le intuieşti, la orizont se văd dealurile, sau ce-or fi ele, poate că munţi, deschid fereastra şi înăuntru pătrund zgomotele frânelor, motoarelor ambalate, claxoane…

- Prima la duş? iar foloseşte vocea mârâită, cu inflexiuni ciudate, vocea care nu poate fi refuzată.

Mă arunc în pat, trec prin toate canalele televizorului 'Sharp', îl închid şi ascult duşul cum biciuieşte pielea fetei, părul frumos, metal greu, şaten - aproape blond şi uite că iar mi se face dor de ea, de îmbrăţişarea braţelor subţiri, de acele şoapte nelămurite, spuse un pic mai sus de lobul urechii, de gâtul cu miros de flori sălbatice… Din câteva mişcări mă debarasez de haine şi intru sub duş, lângă ea….

Mai târziu, mult mai târziu coborâm la hoinărit, trecem pe la Napoca 15 sau 17, nu mai ştiu numărul, ne îmbie salatele ei speciale, vinul roze franţuzesc şi tare…

- Ţi-e foame, rău?
- Nu.
- Atunci hai la maşină! Astă seară mâncăm ungureşte!

Pornim spre Oradea, dupa câţiva Km o luăm în stânga, spre Luna de Sus, casele ardeleneşti ne întâmpină sobre, cu aceleaşi curţi ascunse în care nu ştii niciodată ce se întâmplă. Oprim la Săvădisla, trag pe dreapta la 'Tamaş Bistro', unde uite că s-a mai deschis un restaurant, au acum şi un motel, câteva camere rustice cu paturi şi dulapuri vechi din lemn colorat, covoare subţiri ţesute manual: o dungă albă, una roşie, albastră, galbenă…

- Aici găsim cea mai bună ceapă murată din lume!

Şi chiar asta comandăm împreună cu un fel de mâncare cu nume ciudat, toate lucrurile au aici denumiri ciudate, ospatăriţa zâmbeşte într-una, de fapt nici nu cred că se mai poate vreodată încrunta, este ceea ce se cheamă deformaţie profesională. Cineva serbează ziua de naştere a unei fete, îmi amintesc de Diana, de onomastica ei de şaisprezece ani pe care am ratat-o, de plecarea pripită a copilului meu…, dar nu vreau să-ţi vorbesc despre asta.

Ospătarul îi face semne sărbătoritei să-l urmeze la o fântână aşezată chiar în mijlocul restaurantului, trag amândoi de un lanţ şi iese o ciutură neagră, veche, în care se află o sticlă de şampanie. Se sting luminile, vine tortul cu opt lumânări aprinse, 'mulţi ani trăiască…' gata! asta a fost! S-au oprit din cântat, au aprins luminile, am terminat şi noi de mâncat, plătesc şi mergem la maşină.

- Hai să-ţi arăt Băişoara, spun şi urmează alte serpentine strânse, urcăm mereu, pantă cu pantă, o broderie din ce în ce mai abruptă, Guffi este obişnuit cu astfel de drumuri, este puternic şi are demarajul bun. Sus ne aşteaptă un fel de staţiune care nu mai este staţiune. Casele şi vilele se înghesuie una într-alta, clujenii şi-au construit aici prea multe vile, nu mai ai loc de atâtea vile şi nici aerul nu mai miroase a brad.

- Să mergem..., să nu deranjăm proprietarii căsoaielor, uite! Totul a devenit un fel de curte generală, împărţită de graniţe, garduri care-mai-de-care mai puternice, nu mai vezi muntele de antenele parabolice, de acoperişurile ţuguiate ori de balcoanele din lemn. Nu-mi place, adică nu-mi mai place Băişoara!
Coborâm în Cluj, găsesc un loc de parcare chiar vis-à-vis de uşa Siestei, umblăm ţinându-ne de mână pe lângă zidul vechi al cetăţii, miroase puternic a mucegai, a umed, a bătrân. Intrăm în Biserica Catolică, cea care se vede din cameră, fata rămâne pironită în faţa statuii Maicii Domnului, nu-şi poate lua privirea de la Ea.

În sfârşit ieşim, soarele a apus de mult, e întuneric. În biserică era frig, foarte frig, îmi ia o groază de timp să-i încălzesc fetei palmele şi nasul. Târziu, după ce-am bătut centrul în sus, în jos si iar în sus, ne retragem în cameră. Mă agaţă brutal de umeri, sunt tras în direcţia patului, încerc să încui uşa, habar n-am dacă am reuşit ori nu, mă las cucerit de jocul fetei, de pornirea ei sălbatică, cad pe spate, aproape dispar în salteaua moale a patului, ea zâmbeşte, se caţără deasupra mea aşa îmbrăcată, îmi atinge obrajii, buzele, mă priveşte adânc şi uite că pentru prima oară văd acel curcubeu despre care se vorbeşte doar în muzică… Şi mai văd ceva despre care n-o să-ţi povestesc, pentru că înţelegi, unele lucruri se trăiesc pur şi simplu, nu pot fi descrise prin cuvinte, cel puţin nu de mine. Reţine, acum, în noaptea asta de Cluj, în clipele de care tocmai îţi povestesc, am înţeles pentru prima oară ce înseamnă curcubeul în privirea unei fete...

- …...just in case!

* * *

Soarele aruncă primele raze prin fereastra descoperită dinadins de orice perdea. Nu-mi plac materialele care ascund privirii cerul, stelele, astrul… Sar din pat şi îmi lipesc fruntea de fereastră: soarele răsare chiar în faţa mea, îmi luminează sufletul, ochii… Mă întorc spre pat să o trezesc, să-i dezvălui taina dimineţii, să nu piardă spectacolul acesta unic…, chemarea se stinge în mine, un singur pat este răscolit, celălalt e acoperit cu o covertură alb-aurie, este aranjat la dungă... Nu mai contează răsăritul, nici biserica aprinsă de toate culorile cerului, nu mai contează decât fata… Merg la baie, ciocănesc uşor, nu răspunde nicio voce mârâită, aprind lumina, intru, e gol. Mă îmbrac, îmi fac bagajul, predau cheia altei tipe, ba nu! este şi cealaltă, blonda care ne-a primit ieri şi care a găsit o singură cameră nerezervată sus, la ultimul nivel, doar pentru noi.

- Bună dimineaţa, nu serviţi micul dejun?

Îmi dau o palmă peste frunte, 'ce fraier sunt!', las bagajul să cadă chiar acolo, lângă recepţie şi alerg în sala de mese. E goală…
- Aţi văzut pe cineva coborând? Plecând?
- Pe cine?
- Pe fata în hanoracul alb, în blugi… Ieri eram cu cineva.
- În dimineaţa asta sunteţi primul care coboară... Măcar o cafea?

Pornesc motorul maşinii, aprind farurile, între case încă nu s-a luminat, prea sunt strânse de-o parte şi de alta a străzilor înguste. Încurc drumul, o iau pe sens interzis, mă aşez aiurea pe banda care merge înainte şi eu trebuie să fac stânga, sunt claxonat de maşini nervoase, gata! reuşesc să găsesc drumul spre Turda. Opresc la benzinaria Mol, chiar la ieşirea din Cluj, sus, pe Feleacu.

- Cât să fie?
- Plinul, răspund ca de-obicei.

Privesc şi caut, mă uit în spatele pompelor, nu-mi vine să cred că sunt doar eu şi tipul ăsta apatic, somnoros, ce-mi umple rezervorul cu benzină fără plumb. Merg înăuntru, plătesc, mă urc în maşină, uit să-i las bani chiar dacă mi-a şters toate geamurile plus cele două oglinzi laterale, nu pornesc motorul. Cobor, alerg înapoi la barul benzinăriei, nimeni. Tipul mă priveşte nedumerit, mă aşez iarăşi la volan, se apleacă, se uită prin parbriz cum îmi prind centura de siguranţă, mă întreabă ceva, ridic din umeri, pornesc spre Bucureşti.

Accelerez, iau curba aiurea, mă trezesc pe contrasens, redresez maşina, încetinesc… Ce caut aici? Ce credeam c-o să găsesc în Ardeal? Ce-mi doresc cu adevărat se află mult mai aproape de apartamentul unde locuiesc, undeva tot pe lângă o benzinărie, acolo găseşti tot felul de jucării, dar asta ţi-o spun doar aşa, 'just in case'…