Postmodernismul, confundat adesea cu experimentalismul, nu este decât o "întreprindere culturală", "cel mai supralicitat ca tentativă de definire, un spaţiu nebulos, "ar putea să marcheze însă cadrul unei bătălii, pentru zămislirea a ceva nou."(Linda Hutcheon, „Poetica postmodernismului”)
Ce este postmodernismul? ...Curentul cel mai contestatar care sfârşeşte prin a îngloba tot ceea ce se contestă. ... În cultură, un amalgam, civilizaţia derulată şi fragmentată şi combinată la-ntâmplare.
Postmodernismul nu este sinonim cu contemporaneitatea, nu este un fenomen internaţional, ci unul european şi american. Nu poate fi considerat o nouă paradigmă, pentru că este contradictoriu şi acţionează din interiorul sistemului pe care-l subminează. El este prezent încă din modernism prin avangardă, începe cu ea. Sorin Alexandrescu vede anumite ieşiri parţiale din modernitatea liberal-estetică la acei avangardişti care sparg tiparul lovinescian (« Privind înapoi, modernitatea »). Prin avangardă începe postmodernismul, un curent cultural piramidal, care se întinde în România începând de azi până în modernismul anilor ’30. Această cartografiere estetică este susţinută şi de Marin Mincu : « atitudinea de frondă şi polemismul bulversant al avangardiştilor s-au prelungit până-n actualitate » (în prefaţă la « Avangarda românească »)
Teoreticieni ai postmodernismului, Lefebre, Russel, Egbert, Matei Călinescu, îl percep ca pe o "dominantă culturală." "Trăsăturile acestui curent sunt rezultatul disoluţiei hegemoniei burgheze în perioada capitalismului târziu şi al dezvoltării mass-media." Allen Thiner,de exemplu, în "Words in Reflection: Modern Language Theory and Postmodern Fiction", se apropie cel mai mult de definirea unei poetici, studiază unele teorii actuale împreună cu poetica literaturii contemporane, totuşi acest studiu lucid şi temeinic se limitează la teoria limbajului modern şi la metaficţiunea autoreflexivă în plan lingvistic şi propune un fel de model de influenţă al teoriei asupra ficţiunii.(appud Linda Hutcheon, «Poetica postmodernismului »)
Care este istoricul postmodernismului ? Punctele de plecare ar fi prin anii 60, când scrisul era perceput ca o experienţă a limitelor(Kristeva), limite ale limbajului, ale subiectivităţii, sau ale identităţii, limite sexuale, limite ale sistematizării şi ale uniformizării. A urmat transgresarea limitelor anterior acceptate ale fiecărei arte, ale genurilor pe care a înfăptuit-o "paradoxala creatură a epocii noastre". Iată câţiva primi reprezentanţi: în poezie (Mazzaro, Altieri), în teatru (Schmid), în proză (Umberto Eco, John Fowles), în arte video şi vizuale (Foster, Kraus, Burgin, D. Davis), în pictura şi sculptura din pânzele tridimensionale ale lui Robert Rauschenberg şi Tom Wesselman, în muzică (George Rochlberg).
Care este relaţia dintre modernism şi postmodernism ? "Modernul este ineluctabil încastrat în postmodernism, dar relaţia este una complexă, de consecinţă, diferenţă şi dependenţă"(Linda Hutcheon). Pentru Peter Blake postmodernismul rezultă din regândirea modernismului de către moderniştii înşişi confruntaţi cu eşecul atât în planul social, cât şi în cel estetic al "Stilului Internaţional". De asemenea, postmodernismul nu este o avangardă, "nu este atât de radical sau potrivnic". Avangarda este "conştient modernă şi supusă schimbării socio-culturale".. (Linda Hutcheon).
Caracteristicile postmodernismului sunt "contradicţiile", academic-popular, sau elitist-accesibil, de exemplu. Ele nu sunt menţinute pentru a fi soluţionate, ci, mai degrabă, pentru a fi menţinute într-o "tensiune istorică"; pluralizarea, fenomen distinct postmodern; amestecul, în special, cel mai cunoscut ingredient al culturii de azi, cuvânt cheie pentru conceptul pus în discuţie; ironia, descentralizarea, parodierea, intertextualitatea, transformarea cititorului dintr-un consumator într-un colaborator.
Linda Hutcheon aminteşte de toate problemele obsesiv postmoderne: structurile centrate, retorica pluralizantă (multiplul, eterogenul, diferitul), etnicul de la " pasiv şi şi profan la "activ şi sacru", etnocentrismul nostru "inconştient şi profund înrădăcinat". În poetica postmodernismului mai include: subiectivitatea, cunoaşterea istorică, narativitatea, referenţa, textualitatea, contextul discursiv.
Defineşte literatura postmodernă prin relaţia foarte intimă dintre scriitor-personaj-cititor, ca "ficţiune interactivă, sau computerizată". "Aici produsul e totul; nu există un produs, sau un text fix, există numai activitatea cititorului ca producător şi receptor."
Publicul postmodernist nu este deloc bine definit, "în afară de cei care sunt predispuşi la îndoială şi căutare."


În ceea ce priveşte relaţia dintre postmodernism şi experimentalism, Linda Hutcheon confundă termenii, ca şi alţi teoreticieni. Iată-l, de pildă pe Umberto Eco: "Din păcate, postmodern este un termen „bon à tout faire”. Am impresia că este aplicat astăzi oricărui lucru care se întâmplă să placă celui care-l foloseşte. Mai mult, pare să se contureze o tentativă de a-l face din ce în ce mai retroactiv: la început era aplicat unor scriitori sau artişti activi în ultimii douăzeci de ani, apoi, gradat, a ajuns la începutul secolului, ca după aceea să coboare şi mai mult în timp. Şi această mişcare în sens invers continuă; în curând categoria postmodernului îl va include şi pe Homer." Este vorba, într-adevăr, despre experimentalism aici care a început o dată cu primele manifestări culturale, în speţă cu cele mai îndrăzneţe dintre acestea.
Pare mai degrabă o atitudine , decât un curent literar, de-a lungul istoriei literare universale.

Experimentalismul este un concept al criticii italiene, relativ nou, desemnând neoavangarda (partea experimentatoare a scriitorilor postmoderni), integrată în formula generoasă a postmodernismului, « stilul culturii actuale » (Angelo Guglielmi). Marin Mincu îl confundă cu postmodernismul, după teoriile lui A. Guglielmi, pentru Mircea Cărtărescu este « o atitudine » . Umberto Eco găseşte trăsăturile diferenţiatoare ale avangardei şi experimentalismului pe care-l confundă cu postmodernismul « tendinţa exclusiv –distructivă, demolatoare a avangardei în opoziţie cu caracterul constructiv, integrator al experimentalismului « .
Orice curent are şi o tentă integratoare, preia de la precedentul conştient sau nu nişte trăsături. Postmodernismul, cu « atitudinea », sau « stilul », mai bine zis cu dominanta sa experimentală, se comportă ciudat, atins probabil de boala secolului, de un sfârşit apocaliptic ascuns în memoria colectivă. Experimentalismul din postmodernism foloseşte toate ingredientele culturale ale tuturor timpurilor într-un mod surprinzător. Experimentalismul este dominanta oricărei epoci, exacerbate în postmodernism căruia îi dă aspect integrator, de sumă culturală.
Pentru Gheorghe Crăciun, « A experimenta înseamnă a-ţi propune de bună voie, fără miza vreunei cariere literare, rătăcirea în zone necartografiate încă, periculos de libere, periculos de scăpate de sub control, periculos de informale » (« Experimentul literar românesc postbelic »)

« Orice scriitor adevărat e un scriitor experimental, acţionând în răspăr cu canoanele contextului cultural care-l conţine »(Gheorghe Crăciun, op cit) şi « A experimenta în literatura română ,după opinia mea, înseamnă a scrie cu un număr de constrângeri cunoscute, autoimpuse, sau impuse. Scriitorul demn de acest nume are nevoie de constrângeri pentru ca spiritul lui să ţâşnească prin scris, spre libertate. »(Mircea Nedelciu) sunt două definiţii legate de conceptul pus în discuţie din două perspective diferite : din exterior, ca o forţă, o tendinţă şi, respectiv, din interior, văzut ca un curent informal care se modelează după receptacolul unei subiectivităţi.

Experimentalismul rămâne , încă, un concept nebulos, fără un program estetic, cu o arhitectură acvatică, greu de prins, pe care teoreticienii trebuie să-l clarifice, să-l delimiteze.