Ştiu. Sunt precum o planetă străină, în fiecare zi mă surprind tristeţi familiare ori bucurii comune, uneori nici nu-mi aparţin sau poate doar coexistăm de atâta vreme încât am uitat de ele, ori simplu, subconştientul meu nu le doreşte şi gata. În fiecare dimineţă mă trezesc devreme, îmi sorb cafeaua interzisă de aproape doi ani şi-mi recitesc, îmi silabisesc resturile de amintiri de care mi-e imposibil să scap, resturile de sentimente revărsate...

Şi veşnica întrebare: Cum ar fi fost dacă…?

Uite. Gustul neasumat al neîmplinirii este mai amar ca zeama unei gutui necoapte, iar această fiecare întâlnire cu mine însumi, la fereastra întotdeauna deschisă spre stradă, această regăsire a trecutului netransformat în experienţă, toate sunt numai exerciţii complexe la care conştiinţa mă împinge sinucigaş spre marginea genunii spre altă lume. Şi sunt atâtea istorii care nu vor să mă includă, mă regăsesc uneori aşteptând la poarta lor, ca-n faţa Cutiei Pandorei, stau înaintea întregului dezastru uman ascuns în ungherele întunecate ale minţii proprii. Şi vreau s-o deschid doar o clipă, vezi? curiozitatea omenească…, pentru ca apoi s-o închid la loc definitiv, şi asta doar pentru că simt în faţa mea Speranţa. Da. Şi-n dimineţa asta deschid computerul, trebuie că voi scrie ceva vesel, un divertisment oarecare sau poate o satiră, cum mi-a cerut Dan. Este epoca satirei, omule! Românul vrea să râdă de ceilalţi români, poate la fel de proşti ca ei însăşi, ori poate mai proşti, vrea să râdă de VIP-uri, de prezentatoarele TV, de cei bogaţi…

Nu pot! Nu pot compune o satiră, încă o satiră… Dar te invit să râzi de mine, e mai la îndemână: un ochelarist oarecare cu părul tot mai rar, visează cu ochii deschişi poveşti nescrise până se-mpiedică de vreo piatră, ori mai rău, intră în cine ştie cine, uită ce vrea să cumpere din magazin, se străduie cam de doi ani să scape de cele cinci kilograme în plus, nu ştie să fumeze, nici măcar să aprindă ţigarea, nu ştie să se îmbete să uite de toţi şi toate, se culcă în fiecare seară devreme… Râdeţi! E tot un fel de satiră…

Nu! Astăzi cu siguranţă nu voi scrie satiră. Voi inventa ceva la îndemână, o scenă familială, stai să-i regăsesc pe veşnicii protagonoştii: Corina şi Costel, probabil va ieşi ceva banal...

- Costel?
- Mda.
- Costel, ce-ai face tu dacă ai rămâne singur?
- M-aş uita la meci.
- Nu, măi! Dacă aş dispare pur şi simplu.
- N-ai cum. Unde să te ascunzi într-o garsonieră de optsprezece metri?
- Dragă, să presupunem că sunt grav bolnavă şi mor. Atunci vei rămâne singur, nu?
- Eşti bolnavă?
- Nu, Doamne fereşte! Să presupunem doar.
- A! Vrei să mă întrebi ce-aş face dacă te-ai îmbolnăvi?
- Să zicem...
- Ţi-aş lua medicamente şi ţi-aş trage o frecţie...
- Şi dacă aş fi mai bolnavă?
- Te-aş interna în spital, în salonul lui Cristi.
- Dar dacă aş muri?
- Te-aş îngropa..., dar ce-s prostiile astea, Corina?

În dimineaţa asta nu mai simt acut umbrele timpurilor trecute, mi-a rămas doar ticul de a privi peste umăr, într-o permanentă căutare în care aş putea regăsi ochii ei, zâmbetul drag, s-o regăsesc pe ea, cea dintotdeauna… Dacă ştii cum să-l păcăleşti, timpul îţi poate deveni cel mai bun aliat, dacă ai puterea să-l laşi să curgă în voia lui… Asta-i lecţia pe care am învăţat-o în tot acest răstimp, în patruzeci şi cinci de ani.

Călătoresc…, mă rătăcesc prin gândurile “din subsol”, iar îmi pulsează inima rezonând cu amintiri ciudate, mi-e dor de viaţă, de drum, de munte, de Ardeal şi iar şoptesc spunându-mi cât am fost de idiot. Nu, omul nu este o insulă! Ce prostii îmi trec prin cap, chestia asta mi-a spus-o Mihaela. Sau a spus exact invers, că omul este o insulă…, nu mai ştiu. Că fiecare om devine la un moment dat o insulă, dacă priveşti pe străzi, prin parcuri vei găsi sute de insule pe care rişti să naufragiezi atunci cand nu mai ai ce pierde. Ori intervine instinctul de-a te complace într-o simbioză contra-naturii, să ne iubim ori să ne scoatem ochii…, totul e să rămânem împreună. Sperăm mereu că prin unirea a două insule obţinem un continent nou cu pământul roditor... Pământul făgăduit, pe care apoi vom avea curajul să ne ridicăm o casă, un gard, vom avea puterea să dormim, să cântăm, să râdem, să ne îmbrăţişăm, să facem dragoste fără să ne uităm la ceas. Vom înconjura plini de elan continentul nostru în betoane înalte, strălucitoare, ele vor fi zărite de departe de insule răzleţe, alte insule care-şi caută naufragiaţii.

- Sunt şi eu curioasă. M-ai vizita, mi-ai face pomeni?
- Cum să nu.
- Costel, cine ţi-ar mai încălzi ţie mâncarea?
- Aş mânca la Spring.
- Dar curăţenie în casă?
- Eu.
- Şi rufele..., rufele cine le spală?
- Maşina dragă, ca şi până acum.
- Iar seara o să flirtezi cu vecinele, nu-i aşa?
- Care vecine?
- Cu Ioana de la doi.
- Sectanta?
- Da, dragă, sectanta. Am văzut cum te uitai la picioarele ei.
- Mă uitam cum se îmbracă. Tu n-ai văzut câte zorzoane îşi agaţă de curea?
- Eu văd altceva, văd că eşti curios... Ai devenit curios imediat ce-ai aflat c-a făcut ’spirala’!
- Ţi se pare.
- Costel?
- Da, dragă.
- Ce-ai face după ce m-ai îngropa?
- Aş merge la serviciu...

Atât de multe considerente pesimiste pentru o simplă dimineaţă de noiembrie lipsită de culoare. Decât acest bocet, mai bine aş desluşi sensul lucrurilor simple, frumuseţea naivă, nevăzută a unei zile banale, prea m-am obişnuit să las să treacă dincolo de mine minunile mărunte… Conştientizarea o fi începutul înţelepciunii? Sau doar o cădere ireversibilă spre întuneric? De fapt nu-i decăt o toamnă, o altă toamnă ruginie, o despărţire anostă dintre doi oameni anoşti care nu mai aveau nimic de împărţit. Nu! Nu mai am răbdare să desfac în mine gândurile care traversează fiecare pasaj din anii care au trecut, ori din speranţele pe care le-am simţit vreodată..., iluziile sunt refuzate astăzi categoric, le alung, iar ele îşi despletesc batjocoritoare cozile brune, blonde, roşcate… în lumina asta difuză, tulburată doar de-o dimineaţă ploioasă de noiembrie. Şi uite cum părul tuturor femeilor frumoase din viaţa mea acoperă acum răsăritul şi aşa inexistent, se amestecă încăpăţânate prin mine, nu-mi dau răgaz, mă lăsă pustiu într-o intersecţie ca o imagine goală dintr-un televizor căruia i-ai rătăcit telecomanda cu reavoinţă. Tu nu ştii, am făcut de mult un pact cu neîmplinirea... Da! Am călătorit de multe ori prin ţinuturi aride de lumi îngheţate, genunchii mei poartă cicatricile cărărilor ce nu duceau oricum nicăieri. Am servit mese îmbelşugate, platouri cu fructe amare, culese înainte de vreme, cupe cu şampanie acrită, am văzut cum arată lipsa acută de soare ori ploaie…

Uite cum scriu rânduri interminabile, monologând obsedant despre unicitatea iubirii rătăcite… Atâtea cearcăne îmi atârnă de suflet în dimineaţa asta de aşteptare. Iar m-am trezit mai obosit decât eram azi-noapte, dar ştii ce gândesc? Că pe această dimineaţă s-o păstrez aşa cum e, jumătate însorită, jumătate ploioasă şi asta doar pentru că este dimineaţa mea, mi-a fost dăruită numai mie şi atât!

Labirintul ăsta de vise în care mă prăbuşesc atât de des mă ameţeşte ca un vin, apar închipuiri roz-cenuşii, ciudat! atât de monocolore aceste închipuiri, iar ele mă privează de cromatica zilnică la care am dreptul. Pluralul ‘noi’ devine iarăşi ‘eu’, reîncep cu migală altă construcţie, fruntea deja mi-e asudată de chinul tăcerilor interminabile... Am înţeles, două metale se pot transforma într-unul singur doar dacă fiecare îşi dăruieşte tributul din propriul sine topindu-se definitiv în celălalt. De aceea aliajul este întotdeauna mai puternic decât metalul pur…

- La Sanda, nu? Secretara blondă, cu picioare lungi şi sâni voluptoşi..., aia care fumează ţigări subţiri?
- Nu dragă! Aş merge la serviciu ca să uit..., să te uit. Ştii cum se zice: morţii cu morţii şi vii cu viile!
- Vii cu vii! Costele?
- Da.
- Tu m-ai înşela pe mine?
- Cum adică?
- Adică te-ai recăsători sau doar ai trăi cu ea de azi pe mâine?
- Nu m-aş recăsători!
- De ce? A fost atât de greu cu mine şi nu mai vrei?
- Ce?
- Să te recăsătoreşti.
- N-a fost atât de greu cu tine...
- Uite! Nici n-am murit bine şi gata, vorbeşti de mine la timpul trecut!
- Vroiam să spun că nu e greu…
- Aşadar nu te-ai mai căsători după experienţa asta şi ştiu de ce! Pentru că eşti misogin şi urăşti femeile.
- Nu le urăsc, dragă. Cum să le urăsc? Şi apoi nu ne-am căsătorit noi din dragoste?
- E, lasă! Dacă nu-ţi spuneam eu că-s însărcinată…
- Tu ştii, nici până-n ziua de azi n-am înţeles cum s-a întâmplat atunci…
- Cum să se întâmple? Cum se întâmplă de obicei…
- Da, dar... Bine dar atunci de ce mergem în fiecare vară la Sovata, pentru tratamente?
- Pentru că aşa a spus doctorul, ai uitat? Şi apoi..., eşti tu prea mototol, un mototol incapabil de preludiu... Te vei recăsători, nu-i aşa?
- Da, mă voi recăsători.
- Va fi blondă?

Port în mine războaie interminabile şi am sentimentul că n-am vreme să-mi descopăr adevăratul adversar. Eu doar lupt! Uite, până-n dimineaţa asta nu m-am gândit niciodată că eu pot fi singurul trunchi căzut de-a curmezisul drumului... Poate. Oricum, în războiul ăsta mă destram în fire prelungi de nisip ce se scurg dintr-un capăt în altul al propriei clepsidre şi totul într-o tăcere deplină. Trecerea prin viaţă devine firească numai dacă aş avea curajul să mi-o asum, să spun răspicat: Doamnelor, domnilor eu atât am avut de oferit! E vremea să mă retrag! ...mă opresc ca o lumină pe buza prăpastiei, nu am curajul să-mi asum apartenenţa propriilor lacrimi, am uitat să ma descalţ la uşa sufletului meu.

Uite vechea mea cutie cu nimicuri! cea rătăcită încă din copilărie în cămară…, ce mi-o fi venit în dimineaţa asta să despachetez perechea de aripi, inima din catifea roşie ciupită de moliile maturităţii şi sufletul ghemotocit precum foaia poetului, aruncată din lipsă de inspiraţie... şi uite ce de lucruri găsesc! S-au păstrat toate intacte, tot ce mi-a fost odată drag şi care acum zac înghesuite într-un cufăr prăfuit şi nedorit. Mă ating, le ating nostalgic, le pun apoi la loc, le închid iarăşi, pe rând: sufletul, perechea de aripi, inima, cerul senin, picătura de ploaie, scoica, mă încui la loc ca şi cum n-am fost desferecat niciodată… Gata, cutia cu nimicuri dispare la locul ei, în debara, pe ultima policioară de sus.

- Cine?
- Viitoarea ta nevastă?
- Probabil…
- Că de brunete te-ai săturat, nu? Şi unde veţi sta?
- Cum adică?
- Unde veţi locui după ce vă căsătoriţi?
- Nu m-am gândit..., ori aici, ori la ea.
- La ea? De ce la ea!? Priveşte, ce are casa asta? Garsonieră mobilată, baie şi bucătărie ca două terenuri de baschet, balcon... A! Sau te-ai plictisit?
- Nu m-am plictisit, dragă. Bine, vom locui aici!
- Schimbaţi mobila?
- Nu, că-i nouă.
- Nici patul care scârţâie când ne iubim?
- Nici patul.
- Adică o să scârţâi şi cu ea?
- Dacă ne căsătorim, o să şi scârţâim…
- Şi-o să vă reclame doamna Ţugui de la unu. Auzi? O să-mi folosească şi ondulatorul?
- Dacă va avea nevoie…
- Să nu-l dea la maxim că se frige!
- O să-i spun.
- Dar e culmea! Chiar nu are bani să-şi cumpere un ondulator nou?
- Bine, n-o să-l folosească pe-al tău, o să-şi ia altul.
- Aşa da! Costel, cum o să procedaţi? O să vorbiţi cu doamna Ţugui pentru programul de scârţâit patul?

Accept dimineaţa asta doar pentru că ea însemnă cu siguranţă mai mult decât o rotire întreagă si monotonă a limbilor de ceas! Astăzi voi ieşi din mine şi voi privi în jur, la lucrurile simple. Uite câte nuanţe sunt afară, câte culori… Astăzi voi vorbi despre mine, umoristul, astăzi n-o să-mi mai exprim gândurile cu ajutorul replicilor personajelor. Astăzi cota riscului de comunicare este zero, aşadar sunt liber să mă exprim! Mă voi ruga la Dumnezeu, îi voi spune bună dimineaţa doamnei Gojgar, vecina mea de palier, pe stradă îl voi înjura pe tipul cu Logan alb care insistă să parcheze chiar la intrarea în scară, voi fluiera după tipele mişto ce traversează strada în ritm de tango pe trecerile de pietoni, voi trece cu maşina prin bălţile cele mai adânci ca să stropesc babele grăbite şi arţăgoase, iar şefei mele îi voi arunca în cap toate foile de la ultimul inventar. Asta voi face azi!

- Nu, pentru că vom scârţâi patul doar în jurul prânzului.
- Şi la serviciu când mai mergeţi?
- După. Doar avem oră liberă la pranz, nu?
- Şi va sta tot acolo, în fotoliul meu din balcon când o să-şi bea cafeaua?
- Posibil...
- Şi tot acolo o să-şi onduleze părul?
- Probabil…
- O să facă baie în cada unde-mi place mie să stau câte o oră?
- Mai mult ca sigur.
- Şi tu o vei lăsa să consume atâta apă caldă? Tocmai acum, când s-au scumpit utilităţile… Veţi avea bani pentru întreţinere sau veţi fii restanţieri?
- Da, ai dreptate! Cred că vom face doar duş.
- O să-şi pună hainele în şifonierul primit de la mama?
- Păi, unde în altă parte?
- Costele, divorţez!
- De ce, dragă? Ce ai?
- Divorţez, vindem casa şi împărţim banii. Plec la mama şi-o să…, o să-mi… O să-mi iau ondulatorul, să ştii!

Privesc afară. Dimineaţă de toamnă blândă..., din strada pătată de frunze multicolore, dintr-un colţ de gând, strigă după mine un dor nebănuit. Îmi întorc reflex capul şi înţeleg de ce pentru mine toamna are valenţe atât de aparte, de ce timpul ei are culori speciale. Hei, cu tine vorbesc! M-ai întâlnit atât de multe toamne şi în fiecare din ele m-ai surprins cu aceste răsuciri interioare din sinea mea, întotdeauna ca o ultimă zbatere, surdă si oarbă de pasăre prinsă….

Toamnei mă predau necondiţionat: primesc tristeţile lumii, deprimările totale, eşecurile, moartea în doze mici din fiecare lună ce se apropie tot mai mult de marele anotimp alb, de anotimpul liniştii absolute. În zilele toamnei toate neîmplinirile devin scadente, se învelesc în noroiul protector de la marginea străzilor..., iar eu? Eu stau. În aceeaşi intersecţie rămân precum o clepsidră răsturnată din care timpul nu mai curge, stă împărţit în două tabere - înainte şi după.

La urma urmei, toamna nu-i decât o trecere firească a lucrurilor, aşa cum trec şi copacii când se lasă goliţi de frunze, murind puţin cate puţin, păşind precum condamnaţii către iarnă. Sunt atâtea lucruri uimitoare în mine, în capul ăsta lipsit acum de idei, sunt atât de frumoase lucrurile din jurul meu, iar eu…, eu mă rezum la această linişte ce încape într-un tub cu pastile roz… Distonocalm.

Şi totuşi am trăit frumos! Am iubit femeia cu tot sufletul meu, m-am pierdut ameţit în braţele ei, mi-am ţinut copilul la piept inspirându-i mirosul de lapte… Părul pruncului are întotdeauna parfumul lui unic… Am simţit acea apartenenţă extraordinară…, am venit acasă cu speranţa şi bucuria întâlnirii celor dragi, de-atâtea ori m-au încercat emoţiile reuşitei… De unde ideea că n-o să mai trăiesc niciodată nimic care să merite să oprească numărătoarea inversă pe care am declanşat-o singur mai de mult?

Vei vedea…