Într-una din zilele mohorâte ale lui 1988, studenţii anului doi „anorganică” rămăseseră după cursuri, în amfiteatrul întunecos L022. Fusese convocată ad-hoc una dintre şedinţele ASCR*, la care urma să se dezbată excluderea unui membru.
La catedră, urcă Ştefan – liderul ASCR – cu sacoul atârnându-i lălâu, cu aceeaşi cravată strâmbă şi nelipsitul limbaj de lemn. Fără să-i pese de rumoarea din sală, îşi începe discursul – mereu acelaşi – binecuvântând pe cei din primele rânduri cu preţioasa-i salivă cu aromă de seceră şi ciocan:
- Tovarăşi! Ne-am adunat astăzi pentru a decide excluderea din rândurile noastre a unui element negativ şi indezirabil, de care Asociaţia noastră n-are nevoie...
Cineva strigă din sală:
- Element negativ eşti tu!
- Şi la fel de indezirabil, completează un altul.
- Ce s-o mai lungim, stimaţi colegi – înmoaie Ştefan formula de adresare – vă aşteptăm să luaţi cuvântul, probând cu declaraţiile voastre cum că tovarăşa Boeriu Cristina nu este demnă de a se afla în rândurile unei asociaţii comuniste, întrucât, prin purtarea sa, a dovedit cu prisosinţă acest lucru. Vă reamintim că, pentru a fi exclusă, este nevoie de minim două declaraţii.
În sală se lăsase o linişte apăsătoare, nimeni nu mai vorbea, nimeni nu se mai foia. Până şi neobositul Ştefan îşi încetase tirada, rotind numai ochii, în aşteptarea cuvântătorilor.
Cristina Boeriu, cu ochelarii pe nas, distinsă, înfăşurată într-o haină de vulpe argintie, îşi aştepta cu emoţie „sentinţa”. Lângă ea, Smaranda, colega noastră şi buna prietenă a Cristinei, pe care o aud văitându-se-n şoaptă:
-Nu pot! Înţelege că nu pot să fac asta!
- Ai înnebunit? i se adresează Cristina. Vrei să fiu distrusă? Nu vezi că nu vrea niciunul să vorbească? Trebuie! Eşti prietena mea! N-o să mă laşi tocmai acum, când am mai multă nevoie! Te rog!
Cristina avea tot interesul să fie exclusă din ASCR, altfel i-ar fi fost imposibil să plece definitiv la părinţii ei în Germania, unde se stabiliseră. Era neapărată nevoie de această mascaradă, din care să reiasă că, într-adevăr, era “elementul negativ”, de care Asociaţia se lipsea cu dragă inimă, şi nu invers.
Că nimeni nu vroia să se înscrie la cuvânt, era de înţeles: Cristina era o studentă bună, o colegă căreia nu i se putea reproşa nimic, fapt care acum se întorcea împotriva ei, ceilalţi nefiind în stare s-o ponegrească.
Disperată, se ruga de Smaranda, le auzeam şoaptele de pe rândul din spate. În cele din urmă, Smaranda înţelege că de ea depinde totul şi se ridică greu, alegându-şi cuvintele ce se cereau a fi rostite:
-Vreau să declar că tovarăşa Boeriu este, într-adevăr, un element negativ, aruncă dintr-o respiraţie, nădăjduind că astfel va scăpa.
- Detaliază! zbiară Ştefan, revărsând o nouă aversă către nefericiţii ocupanţi ai primelor locuri.
O simt începând să tremure, după trepidaţia băncii de care mă rezemasem.
- Este…este…
- Individualistă! îi şopteşte Cristina.
- Individualistă, reia, cu-n nod în gât. Nu se integrează în colectiv…nu-şi ajută colegii…
O anume curiozitate mă îndeamnă să-ntorc privirea. Îi zăresc lacrimile Smarandei, înnodându-i-se-n bărbie.
Ştefan se aşezase şi nu dădea niciun semn că-i ajunge ce-a auzit.
Cristina îi dă coate prietenei, îndemnând-o să continuie. În loc de cuvinte, aceasta dă drumul unui hohot de plâns.
- Recalcitrantă, sugerează iarăşi împricinata.
- Recalcitrantă, îngână Smaranda, sacadat, printre sughiţuri. Şi nici nu învaţă, la examene copiază…
Întorc iarăşi capul, uimită de inspiraţia ce-a cuprins-o, şi văd cum citeşte de pe o foaie pe care scria Cristina. În cele din urmă, reuşind să termine de citit, îşi dă drumul de sus în bancă, aproape strigând: “Nu mai pot!”. Se zguduie de plans, Cristina încearcă s-o liniştească, mulţumindu-i.
- Am luat cunoştinţă, îngaimă Ştefan. Următorul la cuvânt!
Tăcere iarăşi. Momentul e tensionat. Nu se aude decât plânsul Smarandei. Cristina priveşte disperată prin sală. Nimeni nu mai vrea. Toţi sunt scârbiţi, bulversaţi, neînţelegând de ce…De ce e nevoie să ne călcăm sufletele în picioare pentru a dezlega un om, în loc să i se dea libertatea de alegere. Mă uit la noi…bieţi figuranţi aduşi cu forţa într-o dramă al cărei scenariu se scria singur, într-o vreme în care mimatul ajunsese prima religie a celor care vroiau să supravieţuiască.
În sfârşit, cineva trebuia să fie lucid, realizând că mai era nevoie de-un sacrificiu. Octavian se ridică şi, înainte de-a începe să vorbească, îi adresează Cristinei o privire albastră, prin care părea să-i spună: ”Tu ştii, da? că nu eu vorbesc acum.” O simt răsuflând uşurată. Smaranda plânge în continuare. Colegul nostru reia, cam în aceleaşi cuvinte, un pic răsucite, ceea ce spusese şi ea mai devreme. Vorbeşte clar, răspicat, ca un actor ce şi-a învăţat bine rolul, chiar dacă nu i-a plăcut. Ştefan zâmbeşte cu satisfacţie.
- Aşadar, tovarăşi, având în vedere…

Nimeni nu-l mai ascultă. Ne risipim, târându-ne mapele şi mirările, mai obosiţi decât după laboratoarele de şase ore. Doar Cristina pare uşoară ca un fulg. Îi adresează mulţumiri lui Octavian, care se uită prin ea. Ştefan îşi scrie procesul verbal, silabisind.

Lipesc un pumn în perete şi caut spre capătul holului un loc să-mi vărs stomacul. Nu pot. Tot veninul adunat se revarsă în mine, îl simt în toţi porii, apoi urcând la creier. Mă-mpleticesc spre tramvai, susţinută de Mirela. Tăcem amândouă. Doar ne privim. Şi probabil ne gândim la acelaşi lucru: ce-ar fi fost dacă pe una dintre noi ar fi chemat-o astăzi Smaranda.
În colţul ochiului simt o lacrimă. Strâng din dinţi ca s-o împiedic să curgă. Mirela face la fel. Mă obsedează un gând: “trebuie să scap de venin!”
Până să pun piciorul pe scara tramvaiului, mă fulgeră o idee. O smucesc pe prietena mea, deja urcată, şi-i fac semn să traversăm. Întâi mă priveşte mirată, apoi îi arăt către tramvaiul din sens invers şi înţelege. Aşadar, nu mai mergem la cămin. Ne oprim la sala radio-difuziunii române.
Avem noroc – diseară se cântă Simfonia a III-a de Brahms.