Îmi amintesc de un moment anume, de clipa aceea când m-ai privit în ochi şi ai spus, cu capul plecat uşor, într-o parte: „eu nu pot să plâng”, şi ai zâmbit. Dar aveai în ochii aceia atât de luminoşi o ceaţă albastră şi am ştiut atunci că tu plângi cand te doare, dar plângi altfel. Şi ţi-am simţit durerea tăcută, şi m-a durut şi pe mine.
Porumbelul acesta e alb şi se plimbă prin faţa mea parcă vrând să-mi atragă atenţia cu orice preţ. Mai fâlfâie aripile, dar nu zboară. Nu pleacă de lângă mine. Din când în când mă priveşte aşa, din mers.
Eu am ochii împăienjeniţi de dragoste. Şi sufletul meu plânge. Atât de mult şi puternic iubesc încât doare.
Porumbelul mi s-a aşezat pe umăr. Cu penele mă mângâie uşor. El ştie, şi floarea aceea roşie ştie, şi copacul acesta, ce m-acoperă cu umbra sa, ştie.
Tu soră a sufletului meu, din inerţie trăim, dar din iubire existăm. Tu ai ochii albaştri, eu am ochii căprui. Tu eşti cer, eu pământ. Împreună suntem univers. Şi nu plângem niciodată, am îneca lumea.