Aş spune că liniştea aceasta o pot compara cu căderea fulgilor de zăpadă noaptea, tărziu, când stau cuminte, cu spatele lipit de sobă, în intuneric, zâmbind. În pat foşnesc cele două pisici cu ochii lor verzi acum închisi. Din când în când Iza ridică capul alene si mă priveşte: nu-mi spune nimic, se uită, închide la loc ochii, îşi culcă căpşorul mic, şi iar doarme. Nu mi-este somn. E a doua noapte în care prefer să stau nemişcată şi să ascult tăcerea, decât să dorm şi să pierd atâtea gânduri. E limpede că ai venit acum acasă: pasul apăsat, hotărât. Mă ştii prezentă în întuneric. Mă ştii în aşteptare. Mă iei în braţe, uşoară ca o vioară. Mă strângi puternic şi totuşi tandru, încet să nu mă sfărâme braţele tale încolăcite în jurul mijlocului meu subţire. Mă iubeşti. E bine. Mai ai în păr un fulg de zăpadă.