Ieşea în fiecare noapte “la plimbare”, spunea ea, desculţă şi cu rochia lungă măturând uliţa de praf, se uita lung la vaca din curtea vecinului până aceasta îi întorcea enervată spatele, apoi pornea în fugă spre deal, împiedicându-se când si când, căzând, ridicându-se, alergând iară, până ajungea în vârf. Acolo, dădea capul pe spate, deschidea larg gura, întindea braţele şi un icnet scurt şi sec era tot ce se auzea. Lacrimi i se scurgeau pe gât în jos, ajungând pe pieptul uscat, parcă dintr-o încercare disperată de-al înflori. Stătea acolo preţ de-un ceas. În aceeaşi poziţie de răstignire falsă. Dar capul stătea plecat şi gândurile păreau c-au împovărat şi umerii care încet-încet se cocârjau tematori şi vinovaţi. Mâinile începeau să se alungească pe lângă corpul subţire şi fragil şi-atunci, dintr-o singură zvâcnire, alerga până pierea din ochii tăi, adânci, miraţi, trişti şi iubitori, în spatele culmei.
Tu o aşteptai tăcut. Copilul din tine realiza o durere chinuită în mama ta. Dar nu ştiai ce să faci. Cum să ajuţi, ce este asta ca să poţi ajuta?
Şi mama se întorcea: era obosită, dar în ochi îi sticleau stelele şi luna din cer, şi-un zâmbet de fericire îi lumina chipul. Te adora din gesturi şi privire.
Tu nu ştiai că poţi vorbi pentru că ea nu ţi-a vorbit niciodată.
Nu putea şi ştia că nu va putea vreodată.