În toamna asta m-am îndrăgostit! De vină or fi fost defrişările masive, inversarea polilor sau abajurul verde din scara blocului…, pentru că vezi tu, în loc să mă îndrăgostesc ca tot omul primăvara, am săvârşit-o acum, la sfârşit de octombrie. Dar şi domnul Iliuţă a avut o vină, pe motiv de mustărie! Ca să nu mai vorbim de locuitorii Şimleului...

Uite cum a fost: într-o dimineaţă plec la serviciu, trec pe lângă restaurantul Mediaş – până aici rutină, nicio noutate. Iar seara, când mă întorc, găsesc în faţa localului: stufăriş, mese lungi, butucănoase de lemn, banchete lăcuite (să nu rupă ciorapii doamnelor), plus vreo trei butoaie cu robinet.

- Bună seara, Iliuţă. Ce-ai făcut, dom’le, aici?
- Servus, vecine. Nu se vede? Cea mai a dracu’ mustărie din sectorul 2! Am şi aprobare…, dar nu zăboveşti oleacă?
- Must?
- Păi, da cum! Must proaspăt, uite colo storcătorul, am numai struguri răscopţi de la Potigrafu. O cană la domnu’?
- Hai că stau, m-ai convins.
- Vine! Vine Ileana imediat…

Şi a venit. Ca din pământ a apărut, ca o legendă păgână: blondă, suavă, cu nasul cârn, ochii albaştrii, şorţ alb, fustă scurtă, cizme ungureşti, toată numai un zâmbet. Uite cum îşi mişcă părul împletit în spic: ba în dreapta, ba în stânga, ba în…

- Doreşti must?
- O cană, te rog, îmi dreg vocea şi mă răstorn comod pe bancheta lungă şi liberă…, ce bine că nu-i aglomeraţie! N-a aflat lumea de grădină, asta e! îmi zic privind cerul albastru-gri dar şi faţa blondă ce-mi surâde deasupra, ţinând graţios o tavă de lemn cu model japonez.

Termin imediat mustul, îi fac un semn discret şi amical, iar ea vine imediat, salt de felină tânără, cu tot cu rochie scurtă şi roşie, cojocel ardelenesc şi cizme made in Hungary.

- Lucrezi de mult?
- Astăzi e prima zi. Abia am sosit din Şimleu Silvaniei.
- Bucureştiul ispiteşte, să ai grijă.
- Aşa mi-o zis şi frate-miu: că-i plin de bărbaţi însuraţi şi maşini străine. Da’ nu mă las eu agăţată aşa, cu una - cu două, fii fără grijă. Mai serveşti must?
- Mai adu, că-i bun. Ai şi ceva de mâncare?
- Nţ!

Ce drăgălaşă, ce inocentă, ce zglobie… Se vede cu ochiul liber că-i o ardeleancă din cele cuminţi, gospodine şi frumoase.

- Ileana, la cât termini tu programul, fată? întreb şi sorb pe nerăsuflate a doua cană cu must.
- La douăzecişidouă fix.
- Şi ţi-ai găsit o gazdă bună?
- Nu, mi-a cumpărat tata un apartament cu două camere în Pantelimon.
- Da, e mai bine aşa. Şi zici că mergem după ce se închide aici la Gogoşarul, să mâncăm mititei?
- Mulţumesc, azi este imposibil. Altădată cu plăcere.

Noaptea, singur şi cu lumina stinsă am înţeles adevărul gol-golut: mă îndrăgostisem iremediabil! Am adormit când primele tramvaie scânceau metalic şi anemic pe şine, iar asta din pricină de sentimente dar şi de must. La serviciu am ajuns cu jumătate de oră după şef, alb la faţă şi tremurând din toate încheieturile. Tanti Flori, de la facturare, mă întreabă suspinând:

- Dragă, tu neapărat trebuie să te însori, să nu mai bănănăi cârciumile toată noaptea. Vrei un ceai de tei?
- De mentă, te rog…

Seara plec la ora şase, direcţia mustărie. Ileana mă întâmpină veselă:

- Un must?
- Doar o cană..., e mai aglomerat astă-seară.
- Aşa a fost toată ziua.
- Diseară te conduc acasă!
- A venit tata din Şimleu şi e foarte posesiv. Nu suportă bărbaţii.
- Mă deghizez!
- Măi, n-o lua în glumă, e obosit după drum şi arţăgos. Poate mâine..., încă o cană?

Nici noaptea asta n-am dormit, iar dimineaţa am luat taxiul să ajung la serviciu. Nu am vlagă şi sughit des. Tanti Flori mă aşteapta cu ceaiul de mentă şi toată ziua n-a încetat să ţâţâie.

Seara, când să intru în Mustărie, o văd pe blondină cu un hăndrălău. Un ţigănuş tuns scurt, geluit, care se scobea în nas cu unghia degetului mic de la mâna stângă. Mă aşez pe gardul din ţeavă de doisprezece, cel din faţa blocului, şi încerc să-mi fac ordine în gânduri. Cei doi râd şi vorbesc tare, iar după o oră şi zece minute tipul se ridică şi fuge. De fapt se aruncă într-un tramvai în mers, agăţându-se de-o bară. Abia atunci îmi fac şi eu apariţia, masându-mi discret şezutul amorţit.

- Am crezut că nu mai vii..., un must?
- Mdea, o privesc urât pe sub sprâncene.
- Clienţii vechi au parte de promptitudine.
- Ca şi ariciul de adineauri…
- Care arici?
- Individul cu unghie lungă care tocmai a luat tramvaiul.
- Ionuţ? E frate-miu, azi dimineaţă a venit din Şimleu. Ce-ai cu unghia lui?
- Nimic…, mă eschivez înghesuit de remuşcări.
- Mai aduc o cană?
- Două. Astă seară te conduc acasă!
- Nu se poate, e şi tata, e şi frate-miu… Toată săptămâna rămân la mine. Dacă vrei, mergem la film, la Mall. Mâine seară, la ora douăzeci, rulează o comedie…
- Păi nu eşti la muncă?
- Eh, mă învoiesc şi eu două ore, că doar n-o da în clocot! Şi nu întârzii nici acasă...., mai aduc must?
- Nu mai vreau… Rămânem înţeleşi, mâine seară ne vedem la Mall! Biletul ţi-l trimit prin curier.

Toată noaptea şi toată ziua am plutit prin casă, apoi prin coridoarele firmei, prin birouri, ocolind atent lustrele, tablourile, plantele decorative… Am băut pe nerăsuflate trei căni cu ceai de mentă şi am ajuns la Mall cu două ore mai vreme. Ileana primise biletul încă de la prânz, prin intermediul lui Florin, curierul instituţiei: rândul doi, locul zece. Gata! Până aici i-a fost, nu mai are scăpare! O voi prinde în mreje, pentru că vezi tu, atunci cand mă pornesc devin irefutabil…

Cu jumătate de oră înainte de opt mă postez la intrare şi mă ridic pe vârfuri, să-mi primesc iubita cum se cuvine..., iar cu trei minute înaintea spectacolului intru singur în sală, cu moartea în suflet şi lacrimi în ochi. Te pomeneşti că nenorocitul de Iliuţă n-a vrut s-o învoiască… Lasă, am eu ac de cojocul lui! Să vezi ce reclamaţie îi trag…, şi lui şi mustăriei… Ia! Ia uite acolo pe scaun, la numărul zece! Cine-i, frate, grăsunul ăla nesimţitor, chel şi cu neg păros pe urechea dreaptă? Uite ce comod stă picior peste picior!

- Aţi greşit locul, spun dezgustat.
- Mne! mormăie dumnealui şi începe să se scobească între dinţi.
- Mi-e teamă că aţi încurcat locurile. Arătaţi-mi vă rog biletul.
- Ce vrei?

Nu apuc să repet întrebarea c-a început filmul. Enervat, mă aplec la urechea cu neg şi strig:

- Nu aveţi locul ăsta!!
- Ba da!
- Ba nu!
- Crede-mă că ştiu ce loc am!

Din spate aud reproşuri.

- Nu vă cred, insist eu.
- E problema ta!
- Arătaţi-mi biletul!
- Ssst!! se întoarce tipul din faţă.
- Nu vreau să-ţi arăt nimic!
- Arată-l!

Din dreapta, făcându-şi loc pe rândul numărul doi, se apropie o doamnă înaltă, slabă şi îmbrăcată în general:

- Vă rog să mă urmaţi, şopteşte ea politicoasă.

Afară din sală, în lumina neoanelor, cere socoteala.

- El! Nu are locul de lângă mine, asta e! Întrebaţi-l de unde a şutit biletul! Arată, dom’le, biletul că-mi ies din minţi!
- Vă rog să părăsiţi imediat sala de spectacol, în caz contrar chem poliţia, îmi zâmbeşte doamna general.
- Eu? Numai eu?
- Numai dumneavoastră.
- Ăsta-i complot! Eu păgubit şi tot eu penalizat!
- Haide, haide!
Cheliosul cu neg pe urechea dreaptă surâde senil şi dispare înapoi în sală, iar eu, ajutat într-o oarecare măsură de doamna general, cobor pe scara de incendiu şi ajung direct în parcarea Mall-ului. Nervos motivat iau un taxi şi merg la mustărie. Blondina servea liniştită câţiva clienţi bine-dispuşi.

- Servus! Iartă-mă că n-am ajuns la film. Pur şi simplu aici e o nebunie de nedescris, nici nu mi-am permis să mă învoiesc.
- Şi te-ai gândit să mi-l trimiţi pe moşul ăla cu neg pe ureche! Să nu mă plictisesc...
- Poftim??
- Niciun poftim.
- Doreşti o cană cu must?
- Nu!
- Te rog, nu te supăra. O să mergem mâine la film, c-o fi mai liber aici. Dar despre ce moş vorbeai?
- Ăla cu biletul tău.
- Biletul de film e la mine, uite-l.
- Aha! M-au tras în piept…, au complotat împotriva mea! Să vezi ce-o să-i reclam!!

Indignat, mă duc acasă făcându-mi planuri diabolice cum să-i dau în gât la Protecţia Consumatorilor pe cei de la Mall. Zece minute mai târziu mă lăfăiam deja în pat, în pijamaua cea nouă. Simt acut nevoia să dorm…, mi-e somn, ce-i drept, e prima noapte fără must proaspăt. Bing-bang, se aude vechea sonerie rusească.

- Te pomeneşti că iar s-a ars becul vecinei…

Deschid uşa, înghiţindu-mi un căscat, şi mă sprijin uluit de perete. În faţa mea, tipul de la Mall.

- Ce vrei?
- Bună seara, deranjez?
- E târziu şi apoi…, de unde-mi ştii, dom’le, adresa?
- Mi-a spus-o Ileana.
- Aha! Vă cunoaşteţi, care-va-să-zică… Ingrata!
- Sunt unchiul ei, Dorondel.
- Unchiul ei… Şi ce vrei de la mine?
- Mă plictiseam, vroiam să vorbim.
- Filmul…, a fost bun?
- Mnu! O telenovelă îngrozitoare..., nu vrei să intrăm?
- Poftim. Vrei un pepsi?
- Nu, mulţumesc.

Şi uite aşa am stat la taclale până dimineaţă. Câte lucruri ştie omul ăsta…, şi ce povestitor e! Creangă întreg, pe cuvânt vă spun! Bătrânul pleacă exact când ceasul începe să sune, iar eu mă duc direct în bucătărie, să-mi prepar cafeaua. Seara, după serviciu, trec desigur pe la Ileana.

- Un must? întreabă ea.
- Nu mulţumesc. A trecut Dorondel pe la mine, ce om de treabă…
- Cine a trecut?
- Unchiul tău, Dorondel, de la Şimleu Silvaniei. Câte ştie omul ăsta!
- Înţeleg.
- Ce zici, ieşim mâine toţi trei la Băneasa? Au nişte cârnăciori de oaie ceva de speriat!
- Toţi trei!?
- Da: tu, eu şi Dorondel. Taică-tu n-o să mai aibă nimic de obiectat…
- Scuză-mă, am treabă.

Azi e cam ciudată Ileana. Vezi? Uite că şi ardelencele au toane, ce s-o mai lungim: femeia tot femeie! O las în plata Domnului şi mă duc acasă. Lângă uşă, sprijinit de perete, Dorondel.

- De ce n-ai venit, dom’le, la terasă? Ileana e de serviciu…, dar e prost dispusă.
- Prefer să vorbim despre Ştefan cel Mare.
- Şoseaua?
- Nu, domnitorul. Când trăia umbla peste tot.
- Zău?
- Nu ştii legenda Şimleului? Se spune că odată, în drumul lui, Ştefan vede un om care stătea pe-o piatră. Opreşte întreaga oştire şi trimite pe unu’ să vadă ce-i cu el. Se întoarce oşteanul şi-i spune: - Măria Ta, este un neamţ care se odihneşte pe-o piatră. Şi Ştefan a hotărât atunci ca-n locul acela să se ridice un oraş care să poarte numele Piatra Neamţ.
- Păi, asta-i în Moldova…
- După aceea Ştefan a trecut munţii în Ardeal şi iar a zărit un om care stătea pe-o piatră. Trimite pe acelaşi oştean şi el îi dă raportul: - Măria Ta, este un neamţ care se odihneşte pe-o piatră! Iar Ştefan a hotărât imediat: - Să se clădească aici un oraş care să poarte numele Piatra Neamţ! - Iartă-mă, Măria Ta, îl trage de mânecă soldatul, dincolo de munte, în Moldova, tot aşa ai numit un oraş. - Da? se miră Ştefan, atunci să-l numim Şimleu Silvaniei!

Şi iar m-a ţinut de vorbă până dimineaţă. La serviciu am ajuns la prânz, iar tanti Flori de la facturare mi-a fiert repede o cafea mare, fără zahăr: - Dragă, ţie nu-ţi prieşte menta!

- Un must? întreabă Ileana.
- Nu mai beau must. Auzi, unchiul Dorondel ăsta, chiar nu doarme niciodată?
- Iar începi?
- În fiecare noapte mă ţine de vorbă..., mi-a dezvaluit şi legenda Şimleului.
- Ce glumă bună…
- Nu-i nicio glumă, mi-a povestit tot!
- Măi, tu vorbeşti serios!? Stai un pic, stai să găsesc…, priveşte fotografia asta!
- Da, e Dorondel!
- De unde-l cunoşti tu pe unchiul Dorondel?
- Ileana, acum eu nu te înţeleg pe tine…
- Ştii ce cred? Că ai probleme grave de sănătate.
- Auzi, dacă ai chef de ceartă, eu plec.
- Stai!
- De ce? N-ai terminat repertoriul?
- Măi, omule! Unchiul Dorondel e mort! A murit acum doi ani, la Şimleu...

Chiar atunci, în clipa aceea, aud în spate nişte paşi grăbiţi şi-o gâlgâială cunoscută, tabacică. Întorc privirea şi zăresc, în coada ochiului, un neg mare şi păros…