Trăia din nou acea senzaţie stranie, a limitei dintre vis şi realitate; când nu ştii precis unde eşti şi nu vrei să te trezeşti, vrei să vezi ce urmează, şi-ţi desfăşori ocolurile visului după propriile-ţi gânduri şi dorinţe. Acel vis că zboară… cel mai plăcut şi plin de sens, plutind deasupra străzilor, a copacilor, a oamenilor, clădiri şi parcuri, strecurându-se printre firele stâlpilor. Ca o frunză şi ca un vultur. Zbura peste toţi şi le arăta că numai el putea face asta. Pe deasupra lor; spre mirarea şi spre ciuda pe care le-o simţea.

Acum, însă, era altfel. Nu adormise de mult. Şi simţea un tremur puternic în coloana vertebrală, înălţându-l uşor. Tremurul se prelungea din coloană înspre ceafă, amplificându-se, rezonând, zbătându-se parcă gata să explodeze. Capul îi vâjâia puternic, într-o senzaţie pe care n-o mai încercase până atunci, iar tremurul devenise o surdă zgâlţâire a creierilor, într-o frecvenţă rapidă, dureroasă, istovitoare, dar plăcută ca o senzaţie descoperită pentru întâia oară.

Nu mai era un simplu vis, era şi realitate; aşa simţea şi încerca să-şi prelungească această stare cât mai mult, să vadă până unde poate ajunge. Se ridica, da, cu acelaşi tremur amplificat ţâşnind din coloană până în străfundul creierilor. Visa, cu siguranţă, aşa ceva nu putea fi posibil, dar îşi prelungea această stare, trepidaţia ce-i antrena acum parcă întreg corpul, plutirea lentă, înceată, tot mai sus. Era imposibil, niciodată nu reuşise să stea la „graniţă” atât de mult, şi tocmai pentru că era imposibil, era frumos. Se gândea că ar putea fi văzut, să vadă toţi marea minune. Cum pluteşte el în aer. Cât era vis? Şi cât era închipuire lucidă? Se vor trezi cei din casă? Îl vor găsi plutind aşa, sau visând liniştit în patul lui? Ştia şi nu ştia. Şi de aceea îşi prelungea această stare. Propria-i voinţă îi inunda visul şi-i amplifica tremurul la paroxism. Era deja aproape de tavan, ba începuse parcă să treacă în camera de deasupra! Trec prin zid? Mai apucă să se întrebe oare cine dormea în camera de deasupra, când îl trezi un urlet:

- Filiiiiiiip!!!

Sora lui se trezise, sări din pat şi aprinse imediat lumina. Filip rămăsese prins în tavanul camerei, cu picioarele şi o mână atârnând.

* * *
Nu vedea şi nu auzea nimic.

Într-o clipă toată casa era în camera lui Filip. Sora lui era ca aruncată într-un colţ, plângând surd în spasme, cu ochii goi, cu spatele lipit de perete, cu tâmplele strânse în palme. Vorbeau toţi deodată, strigau şi urlau unii la alţii, ca apucaţi. Îşi ridicau mâinile şi ochii către tavan, scoţând sunete dezarticulate. Nu puteai înţelege nimic. Mâinile lor coborau apoi, după o clipă, neputincioase, ca secerate, ochii rămânând aţintiţi, mari dar ofiliţi, spre spaima aceea.

În mai puţin de un ceas erau acolo ambulanţa şi poliţia. Cineva chemase şi pompierii, dar nimeni nu ştia ce s-ar putea face de fapt, cu adevărat.

Filip era prins cu trupul în zid. Din tavanul camerei de jos, de sub genunchi, ieşeau oblic picioarele. Mâna stângă se vedea şi ea, atârnând din tavan, chiar de la cot. Din podeaua camerei de sus ieşea mâna dreaptă, cu cotul liber, iar din cap se vedea ceafa înălţându-se puţin deasupra podelei. Era ca prins, cu haine cu tot, ca-ntr-o peliculă de ceară topită şi apoi solidificată împrejurul lui, parcă în momentul în care ar fi început să se întoarcă pe-o parte.

Unii stăteau în camera de jos şi tot potriveau o scară dedesubt. În camera de sus, se învârteau în jurul mâinii, abia păşind, de parcă ar fi călcat pe el, iar toţi ocoleau locul unde ar fi trebuit să-i fie spatele. S-au apropiat şi au mângâiat cu teamă acea mână ciudată ce ieşea din podea. Când a început să mişte s-au auzit din nou aceleaşi strigăte dezarticulate, dar mai slabe şi parcă vlăguite ca de un efort supraomenesc de înţelegere.

Trăia?

Primele mişcări ale lui Filip cel din zid, erau ca nişte spasme, nişte încordări de recunoaştere a propriilor limite, nişte încercări de pipăire a ceea ce e împrejurul tău. Zeci de minute au privit îngroziţi mişcările de fantomă ale arătării.

Se iveau zorii, şi probabil cu toţii aşteptau să se trezească din acel coşmar.
Într-adevăr mişca. Nimeni nu mai ştia cine observase primul. Ce putea să însemne asta? Din tavan se mişcau tălpile picioarelor, gleznele nefiind prinse în zid. Mâna stângă se mişca de la încheietură, iar dreapta de la cot. Erau mişcări rare, lente, ca ale unui adormit ce-ncepe să se trezească. Pielea era caldă; se părea că nu murise.

- Face semn! Face semn ca şi cum ar vrea să scrie… se auzi din camera de sus.

Într-adevăr, încheietura mâinii drepte se mişca încet, dintr-o parte în alta, cu degetele strânse ca şi cum ar fi ţinut un creion. Era un gest clar, condus, limpede. Trăia şi poate voia să comunice, să scrie.

- Aduceţi un pix şi o hârtie! urlă cineva.

I s-a pus un pix în mâna dreaptă şi o hârtie dedesubt, dar toate acestea cu gesturi nesigure, ezitante, nu ştiau ce-i cu mâna aceea care voia să scrie.

- Scrie…, …uite, scrie!…

Şi mâna se aşternu în gestul cunoscut al scrierii, în gestul familiar al unei întregi omeniri:

"E U S U N T". Scrisul era dezlânat, ca al unuia care scrie cu ochii închişi, sau pe întuneric. Dar era clar şi limpede. Nu ştia nimeni cine leşinase atunci, imediat, la vederea acelor semne, ori cine doar se aşezase pe podea, ca sub o povară prea mare.

"Vă văd şi ştiu că sunteţi aici. Încă nu pot…" Scrisul era mare, neorânduit, foaia aluneca în toate părţile.

- Mai aduceţi o foaie! Repede !

- Un caiet, mai bine.

"… şi nu ştiu ce se întâmplă. La început nu vedeam şi nu auzeam nimic. Apoi am început să vă simt în jurul meu. Eram numai eu, ca un punct, fără să înţeleg nimic, apoi parcă am crescut şi am cuprins casa. Am intrat în cărămizile ei. Şi am început să vă «văd» şi pe voi. Acum mă întind tot mai mult. Încep să înţeleg şi să văd tot mai departe, şi tot mai repede. Geometric. E obositor. Nu vă aud, dar parcă ştiu ce gândiţi. Nu am murit."

Şi mâna făcu o pauză. Ca pentru a se odihni. Lăsă să-i alunece pixul dintre degete şi rămase nemişcată.

- Nu mai scrie mâna? se auzi şovăitor o întrebare în cameră.

- Nu e „mâna”, e Filip! răspunse un ton isteric.

În casă şi-n curte se adunase o lume pestriţă care făcea speculaţii şi mai ales un vacarm ce devenise de nesuportat. Cu greu, familia lui Filip reuşi într-un târziu să-i alunge pe oameni. Contribuise la asta şi poliţia, care în sfârşit găsi ceva util de făcut. Dar peste gard se mai iţeau priviri curioase şi vociferări nemulţumite.

Filip începu să scrie din nou. "Înţeleg şi cunosc într-un ritm tot mai rapid. Trebuie să mă «întorc» mereu ca să vă scriu. Bine că i-aţi scos pe toţi din curte. Mă încurcau în gânduri. Mă întind parcă pe nişte culoare neştiute ale materiei, pe care alunec şi o înţeleg şi o asimilez."

Parcă în ciuda tuturor acum, mâna se opri din nou. Cineva tocmai veni cu o tavă cu mâncare rece, pe care toţi ai casei se năpustiră ca hămesiţi. Nu simţiseră foamea, dar acum, la vederea mâncării, năvăliră asupra ei, ca pentru a-şi reface energii risipite instantaneu.

- Cum adică alunecă pe culoarele materiei ?

- Scrieee!… strigă cineva. Într-o clipă uitară cu toţii de mâncare, tava se răsturnă fără să-i mai aibă nimeni grija, năpustind-se toţi peste foile caietului ce se umpleau de un scris tot mai ordonat.

"Nu puteţi înţelege ce «văd» eu. Încerc să vă spun câte ceva, să vă alung frica şi îngrijorarea pe care o simt în voi. Am «ieşit» din casă şi acum e mai uşor, înţeleg mai repede. Să mai aduceţi caiete. Înainte nu vedeam cum scriu, dar acum pot scrie uşor. Sunt impresii, aşa cum le-aţi putea înţelege voi acum."

Filip „ştia” acum unde începe şi unde se termină foaia, iar însemnările curgeau acum necontenit. Nu-i venea nimănui să se mai desprindă de acolo. Le era ciudă că paginile întoarse nu mai ajungeau să fie citite. Se citea pe rând, cu glas tare, ca toţi să audă, dar rămâneau şi rânduri necitite, mâna răsfoia singură paginile şi trebuia ca toţi să aştepte să se schimbe caietul. Se făcuse seară fără ca nimănui să-i pese de asta. Se simţeau, între acele ziduri cu care se contopise Filip, înconjuraţi ca de o misterioasă prezenţă a lui, ce nu se putea rosti.

"Ştiu acum ce se întâmplă cu mine. Am înţeles şi am cuprins toată planeta. Văd raţiunile lucrurilor la nivel planetar. O raţiune a lumii. Sensuri şi înţelesuri ascunse, lucruri pe care nu le puteţi înţelege acum, dar va veni vremea când le veţi înţelege. Omenirea va cunoaşte lucruri la care deocamdată nici nu visează. Stă în puterea şi în menirea omului. Veţi relua caietele şi le veţi reciti, dar eu acum nu am destulă putere. Vreau să cunosc cât mai mult în timpul care mi-a rămas. Mă deplasez foarte repede în timpuri, în spaţiu, între marginile creaţiei, dincolo de care nu poate nimeni să treacă. Pentru voi mai am doar puţin timp, după care mi se va sfârşi toată puterea şi viaţa şi energia şi voi muri. Dar vreau să înţeleg şi să vă scriu şi vouă cât mai multe. Şi ştiu că prin moarte mi se va dezvălui tot ce n-am putut să-nţeleg aici pe pământ."

Abia mai citeau printre întrebări şoptite, neliniştite şi curioase, din ochi alunecau priviri obosite de împovărătoare pendulări între experienţe extreme, contradictorii. Pe parcursul unei singure zile trecuseră de la disperare şi groază la pipăirea mirată a incredibilului. Fuseseră martorii unor lucruri pe care nu şi le-ar fi putut imagina. Filip al lor adormise în patul lui, ca de fiecare dată, ca în fiecare seară, apoi zburase şi dispăruse în zid, iar acum o mână ciudată le scria mesaje ce le dădeau fiori, despre acelaşi Filip care străbătea „culoarele materiei”.

Adormiră pe rând cu mintea împrăştiată în mii de înţelesuri sau golită de orice conţinut. Îl voiau pe Filip ieşit din acel zid, în patul lui din nou, ca întotdeauna, ca ieri. Îl voiau înapoi, să iese aşa cum a intrat, sau oricum altfel, dar să iese.
În toiul nopţii îi trezi un glas citind rar şi răguşit rândurile ce se aşterneau: "AM UMPLUT UNIVERSUL." Se adunară cu toţii de prin locurile unde aţipiseră. "Dar mă sfârşesc. Văd sensul creaţiei şi rostul omului. Universul e finit, nu are cum să fie altfel. Are margini, dar ele se deplasează, se mişcă mereu. Am ajuns să contemplu actele continui ale lui Dumnezeu. Sunt mereu în mişcare. Întregul univers, creaţia, e ca o peliculă de apă vărsată pe podea şi care se deplasează dintr-o parte în alta. Acolo unde pata asta începe să se întindă acolo tocmai se crează lumi noi ce încep să existe. Acolo, în veşnicie, înainte de a începe timpul şi spaţiul, adică înainte ca pelicula de apă să ajungă în acel punct, acolo Dumnezeu îşi începe creaţia. Aşa am vedea noi dacă ne-am ridica din interiorul acestei pelicule de apă, şi atunci am vedea actele continui ale lui Dumnezeu. Aşa aţi vedea şi voi dacă aţi fi în locul meu.

La fel, acolo de unde pelicula de apă tocmai a trecut în alunecarea ei, în acel punct extrem al Universului lumea se sfârşeşte; acolo are loc deja Judecata lumilor şi totul se schimbă în ceva nou, nu mai e pelicula de apă pe care o ştiam. E altceva. Încă nu ştiu ce, dar voi înţelege. Văd găurile negre din Univers. De ce materia nu există acolo? Pentru că din loc în loc, pe suprafaţa acestei pelicule de apă există ochiuri uscate. Acolo timpul şi spaţiul nu mai există, lumile de acolo s-au sfârşit, şi au fost deja judecate.

Văd lumi noi, pe care nu vi le puteţi imagina, care nici măcar nu de aseamănă cu lumea noastră. Sunt lumi ce se nasc chiar acum, acolo, în marginile noi ale Universului, şi alte lumi care se sfârşesc în celelalte margini, lumi care trec. Universul acesta e plin ca o grădină.

Nici un om nu poate ajunge la marginea universului, ori în găurile negre, e adevărat. Pentru că în om există legile universului întreg, şi atunci el nu poate ajunge acolo unde universul este abia la început, pentru că acolo materia tocmai se orânduieşte, iar materia din care e plăsmuit omul fiind deja orânduită, acolo s-ar dezintegra. Acelaşi om nu poate atinge, fiind viu, nici cealaltă margine a universului, acolo unde totul se termină, căci acolo s-ar termina şi el, acolo totul dse schimbă şi-ar deveni altceva. Lumea în care trăiţi e lumea perfectă pentru voi. Veţi vedea şi veţi înţelege, dar nu acum.

La fel şi noi, am apărut odată la marginea Universului. Iar atunci când ne va ajunge cealaltă margine, lumea noastră se va sfârşi.
Aşa văd eu acum. Trebuie să plec ca să văd mai bine.
Mă sfârşesc. Nu plângeţi, acum le văd pe toate, sensul tuturor lucrurilor. E minunat…"

Mâna lui Filip lăsă încet pixul lângă caiet. La fel de încet, de lent şi de liniştit se aşeză cu palma deschisă pe podea şi încremeni.