FLORIN DOCH1A: Într-un moment de puseu ludic, în contextul unor schimburi de replici pe site-ul unui grup de discuţii, (mi-)am pus întrebarea dacă mediul în care vieţuieşte un filosof îi influenţează gândirea şi sistemul de valori în care îşi constituie sistemul. Am încercat o posibilă dihotomie între filosoful de (la) bloc şi filosoful de (la) curte [cu grădină]. Crezi că această dihotomie funcţionează?

VIOREL CERNICA: Filosofia e o disciplină urbană, fără îndoială. Dar ea presupune un anume scenariu şi prima parte a acestuia este ocupată de o anumită pregătire, să-i zicem aşa. Unii, cu mai mult har în exprimare, spun „ajunare". Nu se poate face filozofie fără pregătirea aceasta, fără „ajunare”, Or, ajunarea poţi s-o găseşti pe o cale pe care a mai umblat şi altcineva. Ceea ce urmează după „ajunare” este doar al tău şi prin asta te defineşti tu ca filosof original, să spun aşa, deşi eu cred că expresia asta „filosof original” e una pleonastică. Filosoful-filosof trebuie să fie original, e definiţia lui să fie original, nu? Aşadar, am putea înainta cu toţii pe o anumită cale, ajungem într-un loc şi, de-acolo, fiecare o ia pe cont propriu. Ei bine, nu există o singură cale, bineînţeles, pe care mergem toţi pentru a „ajuna”, pentru a ajunge în locul acela din care vom putea filosofa, sunt mai multe. Şi ele pot fi grupate în funcţie de multe criterii. De exemplu, poţi să găseşti o cale oarecum proprie, pe care să nu mai fi înaintat altcineva anterior. În secolul al XX-lea sunt o grămadă de astfel de căi inventate de filosofi. E un secol al metodologiei filosofice. Iată, fenomenologia, să spunem, e o astfel de cale de „ajunare” cu totul originală. Sau existenţialismul, nu?, este, de asemenea, o cale de „ajunare”, o cale de pregătire întru filosofare. Sau hermeneutica filosofică e, de asemenea, o astfel de cale de pregătire. Avem grupuri care au folosit astfel de căi. Există un grup al filosofilor fenomenologi, altul al filosofilor hermeneuţi, altul al filosofilor existenţialişti ş.a.m.d. Acesta este un tip de cale. Dar poţi să găseşti şi o cale bătătorită deja, dar care presupune o oarecare inventivitate a filosofului, o spontaneitate a lui. Minimă, însă, spontaneitate, pentru că, în bună măsură, reperele acestei căi sunt date. Avem neo-kantianism, neo-hegelianism, neo-raţionalism, neo-augustinism, neo-tomism...

FLORIN DOCHIA: Şi neo-existenţialism?

VIOREL CERNICA: Vom avea, în secolul al XXI-lea cred că vom avea, e prea devreme, încă fumegă existenţialismele, e prea devreme să vorbim de un neo-existenţialism. Aşadar, iată, putem găsi două tipuri de căi pentru o „ajunare”, pentru a ajunge acolo de unde începem să filosofăm. Ei, ne putem gândi acum şi la un criteriu care să ţină de mediul în care are loc „ajunarea”...

FLORIN DOCHIA: La asta voiam să ajungem. Filosoful este un individ. El trăieşte într-un mediu, într-un grup social cu anumite caracteristici, valori. Mediul poate fi de tip urban şi poate fi de tip rural prin hotărârea lui, a individului, de a se retrage mai aproape de natură, mai departe de aglomerare, eventual la mănăstire... Acest lucru are influenţă asupra sistemului său de gândire, de...

VIOREL CERNICA: Numai asupra felului de pregătire pentru filosofare. Filosofia este un lucru cu totul şi cu totul spontan. Nu e legat de nimic anterior. Sigur, contează această perioadă de „ajunare”, contează cum te pregăteşti pentru filosofare. Dar, nu înseamnă că în conţinut, în ceea ce va urma, mă refer la filosofia ca atare, găsim o continuitate, că în ceea ce va urma vom avea ceea ce am avut în perioada de „ajunare”. Nu. E altceva. Aşadar, calea pe care înaintăm spre locul acela din care vom începe filosofarea poate să ţină de mediul în care ea se instalează. Am putea vorbi de un mediu urban, să spunem, un mediu plin de oameni, de convenţie...

FLORIN DOCHIA: Şi nu-1 influenţează pe el în gândire, în judecarea lumii, această diferenţă de mediu?

VIOREL CERNICA: Nu, Florine. Dacă am accepta această idee, atunci ar trebui să avem exact aceeaşi filozofie la Platon şi la Aristotel. Au trăit în acelaşi mediu urban, în aceeaşi Atena supercivilizată. Şi ei gândesc în chipuri diferite, iată. S-au pregătit cam în acelaşi fel. Este cert faptul că Aristotel a urmat şcoala lui Platon. El a căpătat informaţie şi formaţie în această şcoală. Totuşi, când a început să filosofeze, a fost altfel decât Platon. Aşadar, calea prin care el se pregăteşte, această „ajunare”, poate să fie altfel decât la altul, poate să fie exact ca a altuia, filosofia nu este această cale, această „ajunare”, această pregătire, filosofia e ceea ce urmează. Prin pregătirea aceasta capeţi un loc bun. Să-ţi dau un caz. Husserl vorbeşte mult despre tehnica fenomenologică. Şi, la un moment dat, avea atâta pretenţie în legătură cu universalitatea acestei metode, încât, spunea el, ştiinţa bună se poate fundamenta pe această metodă fenomenologică. Dar, după formularea acestor pretenţii, Husserl a îngăduit o experienţă cu totul nouă în spaţiul filosofării, e vorba de filosofia lui Heidegger. Era altceva. Într-un fel, Heidegger a acceptat nişte convenţii fenomenologice, a stat în preajma lui Husserl, îi dedică Sein und Zeit lui Husserl, ceea ce dovedeşte că a căpătat ceva în şcoala aceasta fenomenologică. Şi totuşi, Heidegger este cu totul altul decât un filosof husserlian, sau fenomenolog obişnuit, înţelegi?
Revenim la ideea despre calea către locul din care putem filosofa. Calea aceasta se poate instala, desigur, în două tipuri de mediu. Într-un astfel de mediu urban, foarte agitat, civilizat, sau într-un mediu în care componenta umană e purtată mai cu seamă de filosof, nu de lucrurile din jur. E vorba de un mediu mai apropiat de natură. Gândirea, cu toate că gândirea nu este natură pură, ci este natură omenească, nu?...

FLORIN DOCHIA: Acesta este cadrul!

VIOREL CERNICA: Cadrul e natură-natură, da. Oricum, grădina nu seamănă, chiar în alcătuirea ei omenească, să zic, cu spaţiul urban, cu agitaţia blocului, cu cultura oraşului. Este un alt tip de cultură. Dar omul acela se simte mai bine acolo. Probabil că el a simţit, înainte de a se retrage, că un astfel de mediu îl avantajează pentru a găsi acel loc din care să înceapă filosofarea. Vezi, sunt foarte mulţi care „ajunează”, sunt foarte mulţi care se pregătesc, însă foarte puţini dintre cei care se pregătesc reuşesc să găsească locul acela, despre care tot vorbesc eu, şi mai departe să şi fie creatori în filosofie, să filosofeze de-adevăratelea.
Noi credem că filosofia este o chestie foarte uşoară şi uşuratică. Nu. Din nefericire pentru mulţi care pretind că filosofează, filosofia aceasta presupune şi o tehnică, mă refer la partea aceasta de pregătire, şi presupune foarte multă subiectivitate. Subiectivitatea va fi puternică din momentul în care acel om şi-a găsit locul din care poate începe filosofarea. Hai să ne uităm către filosofia românească. Au apărut multe contestări, după '89, în privinţa existenţei ei. Pentru că unii au spus aşa: filosofii români s-au şcolit în străinătate, au venit cu nişte modele şi cu nişte idei filosofice de acolo şi le-au practicat aici. În sfârşit, i-au oferit ei un anume „sos cultural” autohton, dar ideea ca atare şi metoda ca atare sunt de dincolo. Ceea ce înseamnă că ei nu sunt originali. Dacă judecăm filosofia din această perspectivă a originalităţii, aceşti indivizi nu sunt filosofi, nu? Nefiind ei filosofi, n-avem nici filozofie românească! Alţii au spus: nu, domnule, avem filozofie, pentru că, iată, oamenii aceştia s-au întors aici şi au creat în limba română. O fi suficient că creezi în limba română pentru a face şi filozofie românească?

FLORIN DOCHIA: Dar Blaga nu este filosof român? A creat nu numai în româneşte, ci şi original românesc.

VIOREL CERNICA: Aici e problema. Cei care au încercat să facă dovada existenţei filosofiei româneşti au fost destul de atenţi la acest aspect. Anume că nu e vorba numai de un text în limba română, ci e vorba de o construcţie ca atare românească. Şi unii dintre filosofii care au fost şi interesaţi de românismul construcţiei lor filosofice au găsit ei înşişi nişte însuşiri care ar fi româneşti. De exemplu, C. Rădulescu-Motru spune: sistemul meu filosofic trebuie să se numească personalism energetic, pentru că personalismul ţine chiar de firea poporului român şi de cultura sa, bineînţeles. Prin asta el vrea să spună că ceea ce a pus acolo, în sistemul personalismului energetic, este românesc. Fără îndoială că sunt şi idei ale altora, dar sunt astfel reformulate, aşezate, încât să iasă, până la urmă, ceva românesc.

FLORIN DOCHIA: Mie nu mi se pare nefiresc să se facă un asemenea demers analitic, să zicem, cu privire la originea unei filosofii, atâta vreme cât se vorbeşte de filosofii sau filosofia germană, se vorbeşte de filosofii sau filosofia franceză, diferită, cu un alt mod de gândire sau mod de abordare a aceloraşi întrebări existenţiale.

VIOREL CERNICA: Ştii ce diferă de la o astfel de filozofie, la o altă filosofie? De la filosofia germană, la cea engleză, de la cea engleză la cea franceză? Şi, mai proaspăt, de la cele europene, la cea americană? Diferă originalitatea, aceea care se câştigă după ce filosofii au poposit acolo unde au ajuns după ce s-au pregătit. Căile prin care ei s-au pregătit, calea aceea de „ajunare” poate fi aceeaşi pentru mulţi filosofi. Şi să ştii că putem constata această identitate de calc. Ei, filosofii, se vor deosebi prin ceea ce capătă după ce ajung în locul acela din care pot filosofa. Vezi, eu am tot implicat aici două faze ale actului de filosofare: „ajunarea” şi actul propriu-zis de filosofare. „Ajunarea” aceasta poate fi aceeaşi pentru o mulţime de oameni. Ceea ce urmează după „ajunare” ţine de fiecare individ şi nu de mai mulţi indivizi. Fii convins că Immanuel Kant a avut aceeaşi cultură filosofică pe care a avut-o şi David Hume, să zicem. S-a şi spus că Immanuel Kant este un fel de filosof empirist englez, după ce a publicat Critica raţiunii pure. Iată, dovadă că cei care au citit lucrarea au raportat imediat ideile de acolo la ceea ce ştiau ei, la modelul empirist englez. Kant ar fi un David Hume german, aşa s-a spus. Ei, noi îl percepem altfel pe Kant astăzi. Spunem că este un strălucit filosof original. Cu siguranţă că el s-a pregătit în felul în care s-a pregătit şi David Hume. De aici şi faptul că a fost recunoscut ca un filosof empirist. Însă, ceea ce a spus el mai departe, dincolo de pregătirea aceasta, comună cu cea a lui David Hume, contează ca filozofie kantiană. Şi pe aceea o numim noi, astăzi, filozofie kantiană. Mai e un lucru interesant la Kant. Exisă o perioadă lungă, precritică, spun istoricii filosofiei, până când el, iată, se pregăteşte să exploateze ideea critică şi să facă din ea o metodă de filosofare pe care o vor prelua alţii. Metoda lui, el a creat-o după ce s-a pregătit serios pentru filosofare. Noi acceptăm ceea ce un filosof creează din originalitatea sa ca un fapt cu semnificaţie tot pentru pregătirea noastră. Dacă vrem să urmăm calea lui Kant până la capăt, vom fi, poate, filosofi kantieni. În nici un caz filosofi şi atât. Vom fi filosofi kantieni.
M-ai întrebat de Blaga, mai devreme.

FLORIN DOCHIA: Da. Poate insistăm mai mult.

VIOREL CERNICA: Vezi, eu am reţinut o vorbă a unui profesor de istoria filosofiei foarte apreciat la noi, e vorba de Gheorghe Vlăduţescu, actualmente academician. Dânsul spunea cam aşa: astăzi, spunem în legătură cu Blaga - filosoful-poet sau filosoful-scriitor. Despre Camil Petrescu - spunem scriitorul-filosof. În curând, aprecia profesorul Gheorghe Vlăduţescu, vom spune Blaga, scriitorul-filosof şi Camil Petrescu, filosoful-scriitor. Am folosit argumentul autorităţii. Acum, vreau să spun şi altceva. Mi-e proaspăt în minte un text al lui Blaga, pe care l-am găsit în ultimul număr din [revista] Apostrof. E un fel de „autobiografie”, să-i spunem, a lui Blaga. Acolo vorbeşte el despre ceea ce a făcut până în momentul 1938. Erau publicate lucrările din ceea ce mai târziu devine Trilogia cunoaşterii şi chiar cele din Trilogia Culturii. Blaga, în textul publicat de [revista] Apostrof, spune că a rezolvat nu ştiu câte probleme. Eu am îndoieli că un filosof veritabil rezolvă probleme. Şi am îndoieli şi mai mari fată de pretenţiile pe care unii creatori în filozofie le au cu privire la rezolvarea definitivă a unor probleme. Blaga dă de înţeles, acolo, că el ar fi rezolvat definitiv anumite probleme. Apoi, spune că el este primul dintre toţi filosofii de până acum care a abordat anumite probleme. Că unele concepte, unele idei filosofice care au avut o oarecare circulaţie în spaţiul filosofiei n-au fost suficient cercetate, iar el, Blaga, este primul dintre filosofi care le ia în consideraţie, face din ele probleme şi le cercetează. Nu ştiu dacă o astfel de atitudine poate să desemneze un filosof.

FLORIN DOCHIA: Ori stă bine unui filosof.

VIOREL CERNICA: Eu cred că nu stă bine unui filosof. Şi dacă nu stă bine şi Blaga era convins că a făcut lucrurile despre care spune acolo, încep să am îndoieli în legătură cu calitatea lui de a fi filosof. Acum, pun în legătură ceea ce el spune acolo şi această impresie pe care el mi-a creat-o şi cu o impresie mai veche pe care eu am căpătat-o citind textele lui. N-am avut senzaţia, citind cu atenţie textele lui Blaga, că sunt în faţa unui mare filosof. Nu am avut această impresie. Eu cred că am vorbit atât de mult despre filosofia lui Blaga, în cultura noastră, datorită punctului de vedere pe care 1-a avut Călinescu, în «Istoria literaturii române». La noi, cultura este făcută de critici literari şi de istorici literari. Când va fi făcută de filosofi, probabil să avem şi o altă imagine a culturii române. Acum suntem sclavii acestei imagini, constituite de criticii literari şi de istoricii literari. Poate că ei sunt chiar cei care au şi proiectat această cultură românească şi, bineînţeles, ei sunt mai uşor decât alţii de recunoscut drept oameni de cultură. De asemenea, poate că noi nu am căpătat o anumită formaţie, dată fiind această presiune pe care am resimţit-o, cultural vorbind, dinspre criticii literari şi istorici. Revin la Blaga, de fapt aşa voiam să încep când i-ai pomenit numele. Mi-a venit în minte Experimentul Socrate. Ştii că el, după ce află că e socotit de zeu drept cel mai înţelept dintre oameni, nu crede şi merge la câţiva indivizi spre care îi socotea înţelepţi, ca să-şi dea seama mai bine ce e înţelepciunea, ce înseamnă omul înţelept şi, apoi, să se dumirească în privinţa spusei zeului. Şi stă de vorbă cu un politician, cu un artist şi cu un poet. Şi constată că ei nu sunt înţelepţi. El aşa îi socotea înainte de a merge la ei. Dar, după ce a stat de vorbă cu ei, şi-a dat seama că nu sunt înţelepţi. Şi de ce nu sunt înţelepţi? Pentru că ei pretind că ştiu şi ceea ce nu ştiu. Pentru că ei pretind că rezolvă totul. Pentru că ei pretind că sunt primii care abordează anumite probleme, iată de ce nu sunt înţelepţi. În vremea aceea în care a trăit Socrate, înţeleptul era, de fapt, filosoful. Socrate, după experimentul acesta, vine cu o definiţie a filosofici care are valabilitate astăzi: filosoful este cel care îşi recunoaşte necunoaşterea. Or, acolo, la Blaga, nu ştiu dacă avem de-a face cu o recunoaştere a necunoaşterii. Poate cu o încercare de a-ţi impune recunoaşterea.

FLORIN DOCHIA: Daţi-mi un punct de sprijin şi răstorn Pământul, ca să recurg la o expresie celebră. Aşa şi ţie, ţi-am dat un subiect, de fapt un joc de cuvinte. Indiferent de el, am ajuns să batem o întreagă...

VIOREL CERNICA: Să batem câmpii...

FLORIN DOCHIA: ...Cu oarecare graţie, sper! Ca o concluzie la punctul de pornire, înţeleg eu că mediul şi mulţimea în care trăieşte un filosof, nu-i influenţează răspunsurile la întrebările esenţiale pe care şi le pune.

VIOREL CERNICA: Nu-i influenţează filosofarea ca atare. Uneori filosofarea aceasta nici nu ajunge la texte. Poate să rămână în sufletul respectivului. Noi, însă, avem pretenţie cu filosofarea, adică ea trebuie să ajungă la text şi să ne fie dovedită. Să o putem recunoaşte şi noi, ceilalţi, de dincolo de filosof. Revin la ideea mediului. Mediul contează, fără îndoială, pentru acea pregătire. Vezi, aici este vorba şi despre ceea ce Blaga - că tot l-am judecat puţin mai devreme - numea orizont. Sigur, el vorbea de orizont temporal, orizont spaţial etc. Aceştia sunt nişte factori ai inconştientului. Aici, când e vorba de mediu, mie îmi pare a fi prezent orizontul, limita până la care spaţiul filosofării se poate întinde. Unii dintre filosofi îşi găsesc locul acela din care încep că filosofeze foarte repede. Dar, orizontul pe care ei şi-1 deschid aşezându-se acolo, în locul acela, este larg, foarte larg, aş putea spune. În nici un caz, orizontul lor nu este pielea, tot Blaga spunea, cu o vorbă bună, iată. Alţii ajung foarte greu, foarte greu, iar orizontul filosofării lor este restrâns. Aceştia sunt filosofii cu metodă. Ei sunt cei care pot fi urmaţi. Ei sunt cei care fac şcoală. Nu s-a întrebat nimeni - poate s-a întrebat, dar eu nu cunosc nici întrebarea, nici răspunsul la o astfel de întrebare - de ce Petre Ţuţea, de exemplu, n-a întemeiat o şcoală filosofică? Ştie toată lumea, el filosofa. Filosofa în legătură cu orice pretext. Ai spus tu că ai aruncat un pretext mai devreme şi noi am bătut câmpii...

FLORIN DOCHIA: Nu în sens peiorativ!

VIOREL CERNICA: El „bătea câmpii” filosofând. Nu-i trebuia prea mult ca să se instaleze acolo, în filozofare. El avea nevoie de o minimă pregătire pentru a se instala şi pentru a filosofa mai departe. El nu are un set de metode pe care să le adoptăm ca atare şi cu ajutorul cărora să ajungem noi înşine să filosofăm. Nu se poate. Pe când, urmând, aşa, cu atenţie, să spun, opera lui Noica, am putea găsi câteva repere, am găsi căi.

FLORIN DOCHIA: Chiar el ne dă nişte repere.

VIOREL CERNICA: Chiar el, da, sigur. A fost conştient de faptul că orizontul în care filosofează nu este vast, este mai închis, iată, la Petre Ţuţea lucrurile stau cumva altfel. Generaţia aceea teribilă, generaţia formată în perioada interbelică, oarecum sub bagheta maestrului Nae Ionescu, este plină de individualităţi puternice, de oameni care au reuşit să filosofeze de-adevăratelea. Mai devreme sau ceva mai târziu. Unii au un orizont vast, iată, Petre Ţuţea. Alţii au un orizont mai strâmt. Petre Ţuţea nu este un elev ca atare al lui Nae Ionescu, dar este şi el din grup sau din apropierea grupului. Mă gândeam acum la Mircea Eliade. Mult timp am spus că Mircea Eliade este filosoful nostru excepţional. Nu este, totuşi, un filosof. Sau este un filosof cu un orizont foarte strâmt. Probabil că el va putea, sigur, în timp, să atragă pe unii şi aceştia să formeze, până la urmă o şcoală. Orizontul acela pe care-1 deschide el este destul de închis. Orizontul pe care îl deschide, însă, Mircea Vulcănescu este imens, de asemenea. Nu ştiu dacă se va ajunge vreodată să se filosofeze în stil „vulcănescian”.

FLORIN DOCHIA: Eu tot pun concluzii. Mă gândeam la altă concluzie, exprimată oarecum poetic: pentru sămânţa înţelepciunii orice sol este mănos. Cam asta extrag eu din toate argumentele pe care le-ai adus şi toate exemplele pe care le-ai dat. Deci, nu există filosoful de (la) bloc, şi filosoful de (la) curte.

VIOREL CERNICA: Nu. E filosoful pur şi simplu. Mediile astea de care vorbeşti tu sunt prielnice, toate, pregătirii.

FLORIN DOCHIA: Eu îţi mulţumesc pentru timpul pe care ţi l-am răpit.

VIOREL CERNICA: Nu-l găsesc deloc răpit.

FLORIN DOCHIA: Mulţumesc.

(sâmbătă. 19 aprilie 2003)