Azi chiar n-aveam chef s-o văd pe Claudia. Deşi prezenţa ei îmi e dragă. E singura care mă pune faţă în faţă cu mine însămi, arătându-mă cu degetul, punându-mă la colţ din două vorbe. Prefer sinceritatea ei dezarmantă vorbelor măgulitoare sau tăcerilor politicoase, atunci când cineva trebuie să-şi exprime un punct de vedere în ce mă priveşte.
Deşi mai tânără decât mine, pare că ştie ce vrea, e – cum s-ar zice – cu picioarele pe pământ, lucru cu care eu nu mă pot lăuda.
Mă strigase de pe partea cealaltă a străzii: „Emilia! Emilia!”, făcându-mi semn să nu traversez. Am aşteptat-o.
Nu pot s-o sufăr! E-atât de frumoasă şi de sigură pe ea! O siguranţă pe care mi-aş fi dorit-o şi eu. O privesc traversând şi îmi căşună că femeile şatene cu ochi verzi sunt cele mai reuşite exemplare. Îmi vine să-i scot ochii. Şi s-o tund. Nu e permis ca cineva să aibă un păr atât de frumos. Îi spun şi râde:
- La cât de înverşunată pari, dacă mai erai şi urâtă, aş fi dispărut din calea ta, de teamă că ai fi trecut la fapte.
- Ce te face să crezi că n-aş trece?
Mă priveşte lung.
- Femeile frumoase se acceptă între ele. Au chiar un soi de compasiune reciprocă. Ştiu ele ce grea povară poate fi uneori frumuseţea şi ce compensaţii negative crează de cele mai multe ori.
Tace, întristându-se brusc. Am chef s-o şicanez:
- Hal de coană preoteasă, cu fusta scurtă!
- Am fost preoteasă, e mult de-atunci. Acum nu mai sunt nimic.
- Cum nu eşti? Ce spun elevii când te văd aşa sexi?
- Păi doar aşa pot să-i fac să amuţească, să m-asculte.

Mă ia pe sus într-o cafenea şi-mi povesteşte ultimele proiecte în care e implicată, activităţile artistice, cu elevii. Pare încântată de munca ei şi nu mă pot abţine s-o invidiez iarăşi. Recunoaşte că asta o ţine departe de gândurile negre în plasa cărora ar cădea, dacă ar avea timp să se aplece asupra propriei singurătăţi.
E doar o iluzie, Claudia, o tristă şi meschină fugă din faţa adevărului!
După ce-mi înşiră vrute şi nevrute, devine brusc interesată de mine:
- Tu? După cine mai suspini? Tot după N, de la...
- ...Nobody.
- Nu, de la Nemernic. Care va să zică tot nu vrei să-mi spui cum îl cheamă...
- Nu.
- Câtă discreţie! Dar ce importanţă are, dacă tot ai zis că nu-l cunosc?
- Are.
Mă prefac interesată de aroma cafelei şi de traiectoria fumului de ţigară, ca să nu fiu obligată s-o privesc în ochi. Îmi pare că nu i-ar lua mult să înţeleagă. Şi chiar nu vreau.
Mă întreb ce-ar spune, dac-ar şti. Dacă ar şti că N este nimeni altul decât bărbatul de care şi ea a fost îndrăgostită cândva. Nu cu multă vreme în urmă. Când eu îl cunoşteam numai din poveştile ei şi, dacă n-aş fi ştiut-o realistă, aş fi crezut că visează, atât de frumoasă era lumina în care mi-l prezenta. Mi-a dat de înţeles că erau doar prieteni, singura dată când a fost pe punctul de a se da de gol (probabil sătulă să ţină relaţia ascunsă), în momentul când a realizat, a schimbat elegant macazul: „A! Doar nu crezi că...” „Aşa mi s-a părut că te-ai exprimat”. „Nu, nici vorbă! De altfel, în scurtă vreme se însoară. Aşadar are un singur defect, şi ăla major. Şi doar ştii că eu privesc bărbaţii însuraţi ca pe nişte eunuci, ba chiar îmi impun să-i consider astfel, să mă asigur că nu voi cădea vreodată în plasa în care cad cele mai idioate dintre femei.”
Aici avea dreptate. Până la întâlnirea cu N, şi eu dădeam lecţii, ţineam chiar conferinţe întregi. Cuvântul „eunuc” îl consideram blând de-a dreptul. Bărbaţii însuraţi erau mobile, numai bune să te sprijini de ele când ţi s-a rupt tocul la pantofi. Atât. Aşa că, ştiind-o pe Claudia pe acelaşi făgaş, am înghiţit lesne minciuna ei, cum că relaţia dintre ei doi se baza strict pe prietenie. Abia mai târziu, după ce l-am cunoscut, am început să derulez clişee, să lipesc frânturi şi să ajung – dincolo de ce-mi striga raţiunea – la concluzia că fusese mai mult.
În plasa de care vorbea, eu am căzut o singură dată. Şi bine. Şi chiar dacă nu-mi face plăcere, trebuie să admit că nu există cuvânt care să mă descrie mai bine decât cel rostit de ea – idioată. Desigur, numai eu am voie s-o spun.

Îl cunoscusem datorită ei. Mă rugase să-i duc o traducere pe care i-o datora, că tot aveam drum în oraşul acela în care urma să susţin un examen. Mi s-a părut firesc s-o scutesc de un drum. Plecasem ca spre o obligaţie oarecare, măruntă şi deloc deranjantă, ba chiar uşor exaltată de faptul că schimbam aerul şi că urma să-l cunosc (o anume curiozitate mă stăpânise tot timpul, şi nu ştiu de ce simţisem un junghi când înţelsesem – greşit chipurile – că ar iubi-o pe Claudia, apoi o mare uşurare când ea mi-a infirmat).
Firesc ni s-a părut şi s-avem o conversaţie la terasă, pornind de la două-trei subiecte comune, printre care, evident, şi Claudia. Nefiresc a fost numai ce a urmat. Ziua aceea nedrept de frumoasă, fascinaţia nelalocul ei care ne-a cuprins încă din clipa când ne-am zărit, firescul cu care ne-am comportat, ca şi când...ca şi când ne-am fi cunoscut de o mie de vieţi.
Când te desparţi de un om cu care destinul te-a adunat pentru scurtă vreme, te desparţi şi gata. Am fost părtaşă la multe astfel de plecări – oameni alături de care am stat o vreme, în diverse situaţii, de care m-am ataşat, m-am despărţit, ne-am pupat şi gata. Apoi i-am uitat, cum uităm atâtea, sau doar i-am aruncat la „şi alţii”. Când însă a venit momentul să mă despart de N, după mai multe ore în care doar am vorbit - (cu-atât mai precipitat şi mai disperat mă agăţam de vorbe cu cât îmi dădeam seama că dincolo de noi alte glasuri îşi făceau loc şi alte iţe se ţeseau singure) – când a venit momentul acela, eu am simţit că mă sfârşesc fără motiv. Tăceam amândoi, privind în altă parte, simţeam aerul dens între noi şi-un invizibil clopot de sticlă, care ne izola de lume.
Staţia de tramvai în care mă lăsase îmi dă fiori de fiecare dată când mi se întâmplă să trec pe lângă ea. Şi-mi readuce-n simţiri, aproape cu-aceeaşi intensitate, acea stare combinată de bine şi rău pe care doar cei care-au trăit-o o pot recunoaşte.
Au urmat câteva întâlniri scurte, umbrite de „necesitatea” plecărilor lungi şi o veşnicie de aşteptări zadarnice. Ultima dată când a plecat, mi-a reamintit o replică din nu ştiu ce film: „Bărbaţii nu sunt ca iepurii. Nu poţi să-i prinzi, să-i legi şi să-i ţii lângă tine.” Ca şi când eu asta aş fi vrut! Să-l leg! Să-l ţin lângă mine! Mi-aş fi dorit numai să revină de fiecare dată cu acelaşi fior, fără să mă lase sa-l aştept prea mult, fără să aibă altă cărare şi să-l simt plecând cu aceeaşi inimă grea ca atunci, în staţia de tramvai.
Da! Numai femeile defecte de la natură şi fără pic de simţ al orientării pot iubi astfel şi acceptă să fie iubite doar dacă li se oferă totul sau nimic. Desigur, şi asta tot numai eu am voie s-o spun.
Astăzi am luat o decizie – am pus capăt. Unei preainutile iluzii. De-aceea nu vroiam s-o văd pe Claudia. Mă grăbeam să ajung acasă, să plâng în intimitatea camerei care mi-a fost martor la fericire şi la durere deopotrivă.

- Emilia!
Nu mai pot s-o evit. Mă priveşte grav. Apoi încep să i se-aprindă sclipiri verzi în ochi şi-o urmă de zâmbet melancolic-ironic îi înfrumuseţează şi mai mult faţa.
- Să-i spui, când îl vezi, că-mi datorează o bere. De la un pariu.
- Pe...cine? Cui?
Întrebare fără rost. În momentul acela am avut certitudinea că ştie.
- P „N” (şi-i rosteşte numele întreg). Sau mă crezi tâmpită?
Izbucneşte într-un râs în care, pentru prima dată, detectez o uşoară urmă de isterie.
- Încetează! Şi spune-mi de unde ştii?
- De la tine.
- ???
- Emilia, ce-ar fi trebuit să-nţeleg din faptul că, după ce te-ai întâlnit cu el, n-ai suflat o vorbă? Niciuna. Am fost tentată să te întreb ce impresie ţi-a făcut. La ce bun? N-aveam nevoie de o minciună. Nici pe el nu l-am întrebat nimic. N-am mai vorbit de atunci. De fapt, mă aşteptam dinainte la asta. Mă aşteptam să vă îndrăgostiţi. Ce zici, sunt deşteaptă?
Mie chiar nu-mi ardea de glume.
- Claudia, te-a părăsit pentru mine?
- Ha, ha! Crezi că mai aveai vreun fir de păr în cap, dacă se-ntâmpla asta?
Nu. Ne-am despărţit înainte, cam pe când s-a însurat. Eu am decis. Nu mai puteam astfel. În ce-l priveşte, nu l-ar fi deranjat dacă rămâneam aşa o veşnicie.
- Dumnezeule! Cum n-ai murit atunci?
- Să taci! Să nu mă-ntrebi asta niciodată! Apoi...de unde ştii că n-am murit?
Chiar aşa!
Nu mai aveam ce să-i spun. Brusc am realizat că suferinţa mea fusese palidă pe lângă a ei. Ştiam cu ce dăruire era în stare să iubească. La fel ca şi mine. Dar eu măcar luptasem într-o cauză dinainte pierdută.
M-am revoltat împotriva ei, încercând s-o scot vinovată:
- De ce nu m-ai prevenit? Dacă ştiai că mă pot îndrăgosti, de ce m-ai împins către omul de care nu trebuia să mă îndrăgostesc?
- Poate am vrut să-ţi primeşti lecţia. Cunoaşterea teoretică nu-i decât o gogoaşă umflată. Vezi, deformaţie de profesor...
- Să nu-mi spui că şi pe elevi îi îndemni către aceleaşi lucruri!
- Ba da! Cum aş putea să le ţin predici despre religie, fără a-i îndemna să-şi trăiască experienţele? Cum aş putea să le spun elevilor mei, în prag de majorat, să faceţi aia şi aia şi ailaltă, când eu n-am aflat care-i drumul?
- Cum nu te-au dat afară din învăţământ?
- Stai liniştită. Plec singură. Oricum nu mă mai pot uita în ochii lor să le vorbesc despre bunătate şi iertarea greşelilor aproapelui fără să mă gândesc că nu voi putea ierta vreodată pe N pentru a mă fi făcut să-l iubesc, pentru ca apoi să se întoarcă la o moacă ce-l aştepta de fiecare dată doar pentru că nu se găsea nimeni s-o curteze, la o iederă care a ştiut să-l înfăşoare fără alt talent decât acela de-a accepta umilinţe de tot felul pentru a-l avea. Cunoşti genul. Acel gen de femei a căror singură virtute e că n-au nicio virtute, ceea ce convine de minune bărbaţilor orgolioşi care-şi caută nevastă, punându-se astfel la adăpost de pericolul de-a fi încornoraţi (cred ei; căci, la atâta frustrare adunată de-a lungul timpului, aceste iedere se-agaţă de prima ocazie pentru a se răzbuna).
- Claudia, opreşte-te!
- O să-ţi mai spun un singur lucru. Am sperat că măcar cu tine va fi altfel. Dar te-am simţit de la distanţă trecând prin aceleaşi chinuri care m-au stăpânit şi pe mine. Iar asta nu face decât să-mi confirme o teorie de-a mea, pe care tu încă nu vrei s-o accepţi – cele ca noi, femei picate din alt veac, sunt sortite a rămâne singure, căci n-au învăţat compromisul, n-au învăţat adunatul firimiturilor.
Eu m-am obişnuit cu ideea, tu, dacă vrei, mai încearcă. Eu mă opresc aici.

Sunt drumuri pe care mergi o singură dată. Dar amintirea lor te bântuie toată viaţa.
De nu m-aş fi temut să mă implic cu ea într-o discuţie cu conotaţii religioase (unde terenul era al ei), i-aş fi spus simplu Claudiei ce cred eu: anume că Dumnezeu a sădit într-un singur trup mai multe suflete. Care se pot dărui pe rând sau deodată în mai multe locuri, chiar dacă nu în egală măsură şi cu aceeaşi intensitate. Asta a fost impresia mea, cunoscându-l pe N.