Să te trezeşti brusc în România, să-ţi analizezi autoritar tendinţa de înregimentare. Să te întrebi aspru ce cauţi aici, pe ce lume trăieşti, să nu te poţi identifica firesc ori de-a dreptul lamentabil cu reperele zonei. Acum eşti în România, ai anii potriviţi pentru a-ţi da seama că vorbeşti limba lor, a locuitorilor ce trec în grabă pe lângă tine, în ideea că vor găsi pâine şi circ la preţ moderat. Ani mulţi ţi-au trebuit pentru o astfel de periculoasă luciditate. Spun periculoasă deoarece reacţiile tale, comportamentul şi limbajul au devenit inexplicabile şi pentru tine, producătorul, directorul lor executiv. Ce vei face în ţara asta săracă şi plină de probleme sociale?
Scriu aceste rânduri pentru a te ajuta să înţelegi cine eşti – drumul pe care o vei apuca ţi-l vei determina singur.
Aici, oamenii îşi dau unii altora de lucru. Relaţiile dintre ei sunt demne de expertizare. O să-i priveşti consternat, le vei înţelege revendicările, vei afla că poţi scrie despre ei şi mai mult decât atât, te poţi ruga pentru ei. Eşti părăsit într-o lume în care trebuie să rezişti eroic şi nu trebuie să te întrebi până când. Eşti închis în configuraţia cea mai evoluată a lumii, ţi se va face lene. Nu vei avea ocupaţie, aici nu poţi spune: de profesie Eliberat. Pentru aşa ceva nu-ţi dă nimeni nimic. Munceşti şi câştigi bani. Banii sunt nişte bucăţi de hârtie colorată. Cu ei poţi juca jocuri de noroc, îţi poţi face casă, poţi mânca şi poţi deschide diverse afaceri. Banii se pot procura de peste tot dar, cum vei vedea pe ecranele televizoarelor lor, unii devalizează bănci (locuri unde se depozitează aceste hârtii) şi sunt prinşi, apoi închişi în tot felul de clădiri cu gratii de unde n-au voie să iasă. Ei stau acolo o vreme, supravegheaţi de oameni în uniformă care îi mai şi lovesc din când în când. Bătaia înseamnă durere corporală. Nu demult, unii erau arşi pe rug. Era o durere completă, selectă, rezervată în general exponenţilor, fie că afirmau un adevăr, fie că-l negau. Să nu faci ca ei şi să nu intri în cercuri obscure cum ar fi justiţia, politica, arta sau religia: sunt lucruri care le aparţin lor şi pe care şi le apără cu străşnicie.
Eu, de exemplu, m-am trezit într-un oraş foarte mare, fără a şti când s-a întâmplat venirea mea, de ce acolo şi nu altundeva. Nu ştiam ce caut alături de nişte oameni pe care îi aveam în subordine, cu ziarele şi revistele pe care le cumpăram şi aproape că nu le citeam. Trăiam ceva incredibil, eram detaşat, aveam o mapă neagră ce nu-mi aparţinea dar era “patrimoniul” meu de zile şi zile. M-am gândit că ar fi indicat să angajez un observator obiectiv al comportamentului meu zilnic, dacă nu chiar un psihiatru, că tot erau la modă.
Aveam senzaţia că m-am decorporalizat, că acţionam după un şablon strict numai pentru a nu mă risipi de tot. Existau pentru mine câteva puncte comune: o mamă, doi copii, o soţie. Îmi tremurau mâinile. Femeia de lângă mine mă rugă să nu merg “mai departe”. N-am ascultat-o. Cunoaşterea te fură, nu-ţi poţi opri gândurile de la verificarea miliardelor de combinaţii ale naturii umane. Mă întrebam cum poate Dumnezeu monitoriza pe fiecare, cum poate ţine evidenţa oricărui copac ori fir de iarbă involuntar apărut alături de pavajul străzii. După o vreme am înţeles că El există în tot ce este viu pe planetă şi chiar în ceea ce oamenii consideră că e materie moartă.
Într-o zi, i-am spus unui cerşetor cu barbă albă că-i dau o vodcă. A zis să-i dau bani pentru o pâine. I-am dat pentru două. În clipa aceea am simţit că în apropierea locului unde eram, moare cineva. O bătrână pe care o văzusem deunăzi certându-se cu funcţionarii metroului din cauza unei cartele expirate, şi-a dat duhul pe str. Lânăriei. Duhul sau Spiritul? Nu ştiam, dar oricum, ceva şi-a dat, pentru că unii au intrat în alertă (sau panică?) şi au cumpărat un coşciug.