dimineaţa nu pot respira amplu, am sentimentul că îmi fug sori cu plete albastre prin piele şi îmi închid porii, ameţindu-mă până la alunecări în abis.

aş vrea să mă trezesc ca după un dans acvatic, să devin lucidă şi neînchipuit de vie, câteva minute doar, atât cât să pot uita amprenta celor duşi, amprenta lor aici, înăuntrul meu.

pot spune în fiecare secundă cine a trecut prin viaţa mea şi nu mai este. cine a atins cerul şi nu s-a mai întors decât pentru a mă trezi din somnul meu verde.

mi se întâmplă prea des să aud caii morţii în galop, să mă asurzească nechezatul lor plin de fericirea că au mai prins un suflu pentru celălalt tărâm.

nu ştiu niciodată dacă stau în echilibru fără şa, ştiu doar că pot struni cu eleganţă un singur roib. Domnul însă mi-a lăsat o întreagă herghelie în grijă.

iar eu mă las noaptea într-o insomnie oranj să pot adăpa caii din lacurile vieţii mele.

nici măcar nu mai pot plânge la îngropări. am lacrimile cumva legate de când mama a rămas suspendată între mine şi iarba Domnului.