Fie de pildă

Am folosit până acum verbul “a pierde” în toate limbile de circulaţie internaţională. Numai adolescenţii i-au înţeles dimensiunea. E clar că în tot acest timp petrecut aici m-am adresat unor copii. Dacă cineva mi-ar spune că nu e prea târziu să mai încerc o dată, l-aş privi flegmatic: pentru mine e şi prea devreme – şi prea târziu. Eu am ucis timpul. Se apropie ziua în care voi da socoteală, voi povesti cum am folosit secolele şi voi accepta, cu umilinţă şi curaj, decizia Tatălui meu.

Pe undeva, mi se pare un lucru bun să asist la cotidiana tragi-comedie. Râdeţi şi plângeţi concomitent, purtaţi pe faţă măştile teatrelor antice. Un scriitor, un poet sau un artist plastic e musai să poarte masca unui supliciu interior pe care omenirea nu-l poate înţelege – deh, trăieşte la înălţimea unor inimaginabile contorsiuni spirituale. Un politician, aşijderea, doar că moaca lui trebuie să fie mai rigidă, ca şi cum ar fi preocupat de soarta întregului Univers şi nu ar reprezenta o neînsemnată grupare de imbecili cu pretenţii. Un şef, chiar de echipă, ca să nu vorbim de ingineri, directori, redactori şefi ş.a.m.d. trebuie să fie zi şi noapte stresaţi de telefonul mobil – cu motiv sau fără. Ei sunt “ocupaţi”.
Dacă aş enumera şi alte “arborări” ale unor “mine” la modă astăzi ar însemna să vă stimez prea mult, stimaţilor, aşa că prefer să-mi trăiesc în solitudine mica revoluţie.

Citesc într-o carte: “Fie de pildă:
-2ab x 3a
Efectuând acest produs obţinem:
-6a pătrat b.”
Această tragică acuplare a termenilor îmi creează sentimentul expulzării. La ce bun să mai locuiesc într-o lume care-mi strigă prin portavoce să cobor din legendarul “turn de fildeş”? Căci scrie mai departe autorul cărţii: “Am găsit aşadar rezultatul. Putem pleca mai departe. Dar de ce să plecăm mai departe?” Chiar aşa, n-ar fi mai bine să vă întoarceţi înapoi? Să reluaţi în stăpânire teritoriul sigur din care aţi emigrat? Pentru că viitorul, aşa cum îl puteţi şi voi vedea, nu are pe suprafaţa lui nici un punctuleţ roz, dar-mi-te o fereastră prin care să intre soarele!

Sunt conştient că am o audienţă redusă şi că majoritatea oamenilor, respingându-mi oferta, lucrează împotrivă-mi. Nu-i condamn: vorbesc pentru cei ce mai pot fi iertaţi, nu pentru miliardele de alergători “în folosul comunităţii”. Suntem cu toţii – oameni ori profeţi – martorii ultimului prăpăd. Primii se cramponează de conducătorii lor aşteptând ca aceştia “să facă ceva” (ce sunt grevele, protestele, rugăminţile şi alianţele cu ei, dacă nu o încercare disperată de a-i ajuta să refacă un echilibru social cu care s-au obişnuit?, de a insista şi în ceasul al XII-lea în revenirea la obiceiuri împământenite, deşi pământul însuşi se răstoarnă sub ochii lor?) – ceilalţi aşteaptă senini finalul (pentru că îl cunosc).
Vin fiinţe lucide şi spun: “Vom fi striviţi în curând, dacă vom continua în acest fel” iar când aud aşa ceva, masele, în frunte cu liderii lor, îşi construiesc buncăre şi adăposturi subterane. Eu afirm că această rezolvare e o neghiobie: cei ce se ascund sub pământ vor rămâne pe veci acolo în timp ce îndrăzneţii ce vor întâmpina urgia afară vor putea privi Cerul pe care toţi pretinşii înţelepţi din ultima vreme l-au tăgăduit.