RE

Elementul central în enunţul dat de subtitlu este acest buclucaş, platonician, prefix: RE. El presupune pre-existenţa valorii, mai precis o precedentă întâlnire, o fiinţare anterioară în care eram vecini de apartament, o anamnesis şi – îndeosebi – o imuabilitate a valorii, în aşa fel încât să-i putem spune tandru: „vai, dragă, dar nu te-ai schimbat deloc de când nu ne-am mai văzut!”. Acest sentiment al unui déja vu inevitabil dă valorii un ce iremediabil desuet.

Valoarea pare a umbla pe drum – sugerează acest prefix – precum Dumnezeu cu Sfântul Petru în basmele româneşti, în straie umile şi greu este să-i recunoşti sub acest deghizament puterea. Iar chenoza valorii presupune şi o iniţiere, cel care o recunoaşte şi se va bucura finalmente de darurile ei este un ales. „Luminate crăişor, miluieşte baba cu ceva!” zice Sfânta Duminică în basm şi numai cu atenţia concentrată, generozitatea şi deschiderea fiului de crai ea îşi va arăta adevăratul chip. Trebuie „să miluieşti” cel mai neaşteptate şi uneori umile arătări pentru ca valoarea să ţi se dezvăluie.

Dar cine trebuie să recunoască valoarea? Există o castă specializată, un fel de trupe de desant care văd pentru prima oară configuraţia frontului inamic. Îşi spun critici. Ei au, de multe ori, specializarea, instrumentarul necesar, perspectiva suficient de cuprinzătoare (în timp şi spaţiu) pentru a da un diagnostic presupus corect. Dar fiecare dintre noi ştie o întreagă antologie de cazuri în care iluştri critici s-au înşelat profund. Capodopere atestare de timp (singura apreciere infailibilă, se spune, eu am dubii) fost-au, la vremea lor dezaprobate de critici cărora nu cultura sau priceperea li se puteau reproşa, nici măcar buna intenţie. Ceea ce ne duce la un salutar scepticism. Această castă explicativă este – totuşi – necesară precum un ghid în pustie. Ea ştie să pipăie valoarea şi să strige sus şi tare că este. Şi când nu ştie, se pricepe să mimeze atât de bine, încât îi păcăleşte pe toţi cu tonu-i doct. Dar, dincolo de acest cerc închis, există marea validare colectivă, hoarda hulită sau adulată. Ea cum recunoaşte valoarea? Mecanismul e complicat şi nimeni nu l-a putut pătrunde în toate arcanele lui. Ba, constatăm stupefiaţi (vezi mai jos) că ea impune valoarea. Nu este valoroasă o anume operă în sine, ci cea care a fost recunoscută prin scrutinul implicit al valorii de pieţă. Mahler şi maneaua. Ştiinţa secretă a lui da Vinci contra Codul lui da Vinci.

„Veţi auzi cu urechile voastre şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea” (Marcu 13-14) „Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea. Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l vindec” (Isaia 6, 9-10) Avem în aceste texte canonice întreaga dialectică a (ne)recunoaşterii valorii datorită lemnificării organului receptor „inima” cu care trebuia „să înţeleagă”. Valoarea pare doar în aceste cazuri evidentă, ea este doar coajă, superficie, pentru că nu duce la vindecare. Catharsisul aristotelician e treabă grea, cu care arta contemporană nu-şi mai bate capul de mult.

Fericite vremuri (de aceea, poate, li se zice clasice) când opera se construia după reţetare indiscutabile, valoarea era doar o chestiune de adecvare. Mai târziu (şi procesul este convergent cu separarea valorilor ce până atunci trăiau într-un paradisiac sincretism) mitologia creaţiei a recunoscut ca zeu suprem Inovaţia. Şi, brusc, a devenit aproape imposibil să mai recunoşti pur şi simplu valoarea, (şi mă refer acum la cea estetică) pentru că fiecare operă ambiţiona să ofere simultan şi grila de lectură, alături de subiectul propriu-zis. Valoarea nu mai putea fi re-cunoscută, ci, în cel mai bun caz, cunoscută, pentru că era unică, specifică doar acelui text. Or, grilele sunt literalmente incomensurabile în sens matematic. De aceea recunoaşterea (folosesc acum cuvântul în sens de impunere) valorii e acum proces de marketing, manipulare sociologică, oportunism ideologic… şi mai ştiu câţi alţi factori intervin la un moment dat. Valoarea în sine a rămas un biet subiect de meditaţii pentru câţiva filosofi.

Mitologia „valorii imuabile” a prestigiului inoxidabil al Operei-care-se- impune-de-la-sine este tot ce poate fi mai departe de arta contemporană. Care iubeşte doar şocul şi imediat perisabilul. Se vorbeşte mult despre o confuzie a valorilor. De fapt, nu de confuzie este vorba ci despre „democratizarea” lor. Or, „democratizarea valorilor” este un oximoron de toată frumuseţea. Valoare înseamnă ierarhie, scară ascendentă, verticală. Democraţia este strict orizontală. Criticii de care vorbeam folosesc, mai bine sau mai rău, criterii, adică fac discriminări. De aceea orice act de valorizare presupune o dificilă opţiune, se opune fundamental nivelării zis democratice. Când totul are valoare, de fapt nimic nu mai are valoare. În vremurile clasice opera se arăta cu toată ceremonia, se proclama ca atare şi era de aceea recunoscută. Acum, opera se ascunde şi cere să fie descoperită într-o populistă flatare a inteligenţei receptorului. Obligat să confunde efortul aprehendării estetice cu această încordare rebusistică a minţii. Pe de o parte, deci, opera se pierde în peisaj prin nivelare, pe de altă parte se ascunde prin însăşi filosofia ei de existenţă.

De fapt, fenomenul nu priveşte, cum pare la prima vedere, în primul rând valoarea estetică. El este doar o parte a unei generalizate desacralizări. O devalorizare a umanului exprimată printr-o dezumanizare a artei, cum s-a spus, şi ca atare o trimitere a artei în derizoriu.

În sfârşit, ce justificare să găsim acestui efort de re-cunoaştere a valorii? Omenirea pare a avea treburi mult mai importante. Universurile ficţional-compensatorii îi sunt oferite omului de alte firme decât poezie&roman&dramă SRL. Nu sunt deloc convins că mai este vreun adolescent naiv care să dea babei valoare cel mai amărât mărunţiş. Pur şi simplu nu mai are nevoie de ea. Iar, dacă totuşi o recunoaşte, îi poate spune cel mult: babo, nu mai umbla brambura că te caută moartea pe-acasă!