“Am fost întrebat: “Totuşi, nu simţi nici o satisfacţie că ai ajuns acolo unde ai dorit, că te-ai realizat?” N-am răspuns pentru că, desigur, nu gloria sau banii m-au interesat atunci când am aflat de ce am insistat atât în drumul ales. Ce-aş putea răspunde acum, când totul e întors pe dos iar mişcările şi evenimentele lumii nu au savoarea de altădată, sunt fade - oricât de înfricoşătoare ar fi? Toată tragedia, toată moartea şi foamea de ceva nou a omenirii, toată abjecţia şi scursoarea întâmplărilor de peste zi şi a celor planificate peste noapte nu pot egala strălucirea calmă a soarelui şi stelelor. Ce-a făcut Dumnezeu? Dumnezeu a făcut Universul şi este Universul. Ce-a făcut omul? Omul a făcut crima, adulterul, banii, televizorul, experienţa nucleară şi genetică ş.a.m.d. şi este toate acestea. S-a dat în spectacol.
Dumnezeu s-ar fi plictisit să urmărească o atât de proastă piesă şi nu şi-a luat bilete; L-a trimis pe Isus pentru a ridica standardul valoric al actorilor iar regizorii, înfuriaţi, L-au scos din distribuţie. N-au ştiut că de atunci a început să se joace o altă piesă, una care mereu bate recordurile la încasări.
Într-o zi, mi-a căzut în mână “Jurnal”-ul lui Mircea Cărtărescu. Se plânge că-i e greu să mai scrie, să mai facă literatură, se îndoieşte de faptul că lumea mai are nevoie de aşa ceva. Ar trebui să nu se sperie de etapa următoare şi să facă pasul până nu va îmbătrâni ca prostul: eforturile târzii pot avea un rezultat definitiv - orbitor, total - dar fără valenţe practice. Iar înţelepciunea nu-şi are rostul decât multiplicată, nu ţinută în seifuri personale.
Era prin anul 2000 când m-am gândit să mă mut în capitala României. Nu pentru a deveni un mare scriitor, nu pentru că în metropola asta ar fi fost rost de-o carieră literară s-au o realizare în domeniu, ci pentru a mă lua de piept cu diavolul. M-am dus o vreme la diverse întâlniri şi evenimente culturale; până m-a plictisit inutilitatea lor. Pentru a nu jena tot felul de “feţe înalte”, mi-am făcut o editură şi o revistă, gest condamnat din start de Ion Zubaşcu, omul care m-a pregătit în copilărie să scriu poezii, nu să umblu după cai verzi pe pereţi. Când am tipărit “Întoarcerea poetului risipitor” şi l-am căutat, mi-a spus să i-o duc repede lui Nicolae Manolescu. L-am întrebat de ce dar n-a fost chip să ne înţelegem. M-am gândit: ce mi-ar putea face N. Manolescu? Celebritate nu-mi trebuia, de valori materiale nu mai aveam nevoie iar domnul Manolescu oricum primea prea multe cărţi de la autori obscuri; sute, mii de cărţi pe care sigur nu le-a citit niciodată ori, în cel mai fericit caz, le-a răsfoit complezent. Nu i-am dat carte lui Manolescu; nu le-am dat nici altora, care ar fi putut deveni piese de bază în construirea “celebrităţii” mele.

Există oameni care trebuie să bea până la fund paharul amărăciunii, care ştiu că poate veni oricând clipa în care să-L roage pe Dumnezeu: “Treacă de la mine paharul acesta”. Teribilă rugăciune, dublată de: “Voia Ta să se facă, nu a mea”. Aceşti oameni sunt conştienţi de faptul că au urmat o cale corectă, că au un statut diferit de al celorlalţi şi nu mai fug, nu se mai ascund.
Ieri am fost căutat de mama şi de soţia mea. Una din ele m-a întrebat dacă nu mi-e greu la închisoare şi am spus că asta în care stau e una mică, în comparaţie cu marea închisoare ce se numeşte Terra. Femei deştepte, au zâmbit şi ele, au înţeles şi ele că la “vorbitor”-ul acela dintr-un neaşteptat colţ al Universului, cineva a decis deliberat să bea paharul până la fund.
Hoţi. Muşte. Mizerie. Poveşti despre “lovituri” de zeci de milioane şi prostituate “cu şcoală ca-n occident”. Reviste porno. Comerţ cu zahăr, cafea, mâncare, îmbrăcăminte, ţigări. Foile pe care scriu acum au costat “patru naşpa”, adică patru ţigări fără filtru.
Ajunşi la penitenciar, noi, “primarii” (cei aflaţi la prima abatere), am fost duşi “la psiholog”, o damă grăsuţă cu aere de “dură” care ne-a prelucrat “drepturile” de pe nişte hârtii xeroxate şi mânjite cu markere. Monitorul Oficial, desigur.
Sunt scriitor, am zis. Şi ziarist, a completat dânsa, adresându-mi-se cu “dumneavoastră”; avem o revistă a penitenciarului, poate vă decideţi să colaboraţi, puteţi primi nişte facilităţi, puteţi fi premiat, după trei colaborări aveţi voie la vorbitor “la masă”, chiar şi o convorbire telefonică în plus, a insistat dânsa, grăsuţă şi frumos mirositoare, plină de bucle şi spray.
Ştiam că nu-mi slujeau la nimic acele facilităţi după care umblau în limbă colegii mei de detenţie. Eram indiferent: ce să le spun oamenilor mei în acea convorbire telefonică suplimentară? Că e posibil să nu mai apară revista SINGUR? Că Tabăra de la Cozia, programată la începutul lunii august, e posibil să nu mai aibă loc?
Am cerut cărţi de la bibliotecă, am luat “Recursul la metodă” a lui Alejo Carpentier, “Berlin Alexanderplatz” (Alfred Doblin). Şi “Studii critice” de C. Dobrogeanu-Gherea.
Nu uitaţi de revistă, poate..., a opinat psihologul cel frumos mirositor. N-am uitat, aici nu trebuie să uiţi. Aici trebuie să reţii cât mai mult şi mai fidel, să faci depozite de amintiri din care poţi trăi fericit până la adânci bătrâneţi. Nu, eu nu voi ajunge un biet M. Cărtărescu, maltratat sistematic de ideea că nobila substanţă a creaţiei a dispărut pentru totdeauna.
Am descoperit cu uimire că avem şoareci şi gândaci de bucătărie. Colegii de celulă îi vânează amuzaţi, printre poveştile despre “lovituri” fabuloase şi târfe “ca-n occident”, înjurând viaţa, calculând câte pachete de “bune” (ţigări cu filtru) să ceară pentru o pereche de blugi purtaţi, pentru câte-un tricou strecurat ingenios prin “filtru”, pentru câte-un inel din argint introdus în puşcărie prin veşnica metodă a ascunderii în pâine.

Acte. Semnături. Amprente. Bunăvoinţa poliţiştilor, alta decât cea din martie ‘89, când am fost trimis “spre reeducare” în mina Motru din România. Fără şireturi, fără crucea de la gât, dăruită de doctorul R. Negoescu într-o zi în care făceam o grămadă de planuri pentru viitor. Într-o clipă se pot nărui visurile oamenilor - iar eu ştiam asta, de aceea am intrat senin în celula în care trei recidivişti mă aşteptau cu ardoare: veneam “de-afară”, trebuia să am la mine ţigări, cafea, mâncare. Nu aveam, nu mă gândisem că mi-ar fi fost necesare; aveau însă ei, altceva, pentru mine: “Cartea magiei divine” a lui Omraam Mikhael Aivanhov. În următoarele zile am fumat cu toţii din “L.M.”-ul meu şi am citit pe rând, cartea. “Deştept om”, spuneau ei. Fenomenul s-a extins şi cartea a fost cerută de cei ce aveau grijă să nu evadăm. Dacă stăteam mai mult “pe arest”, poate ajungea şi la şefii cei mari, contabilii zilelor noastre de “infractori”.
Viorel Matişan, zis “Motică”: “Am schimbat şapte locuri de muncă anul acesta. Cum aflau patronii că am cazier, cum eram dat afară. Nu mai am viitor. Când am plecat de la ultimul patron m-am apucat de băut la o terasă. O ştiam pe barmană aşa că am luat pe cont, trebuia să vină nevastă-mea. Am băut până când fata n-a mai vrut să mă servească. M-am aşezat la masa unuia şi i-am cerut bani de-o bere. Lucrurile s-au complicat, l-am pocnit şi m-am servit din portmoneul lui. Acolo, în barul cu terasă. Acum sunt aici, aştept să aflu cât primesc”. Viorel Matişan zis “Motică”, 34 de ani.

Eram scoşi “la plimbător”, o cuşcă acoperită cu plasă de sârmă. Priveam Cerul şi mă gândeam că “plimbătorul” e locul ideal în care oamenii ar putea să afle valoarea unei frunze, a verdelui viu proiectat pe cenuşiul zidurilor şi existenţelor lor de puşcăriaşi.
Într-o noapte s-a produs minunea, revelaţia. O aşteptam. “În orice închisoare te-ai afla, tu trăieşti în Biserica Mea”, mi s-a spus - şi în continuare am văzut ce fel de Biserică era aceea. Au trebuit să treacă ani şi ani de zile de la revelaţia de pe munte până la noaptea în care am aflat cum arată Construcţia pentru care m-am rugat atât de mult.
Am adormit şi n-am visat nimic.

Plouă. Desfăşurate pe alte axe temporale, gândurile mele prind contur în exteriorul unor ziduri denumite - în lipsă de ocupaţie - închisoare. Se vorbeşte pe-aici că s-ar putea să vină o amnistiere, se apropie campania electorală. Vestea îmi e indiferentă, cum indiferente îmi sunt toate activităţile şi acţiunile celor printre care trăiesc.

“Acolo unde vor fi doi care vorbesc despre Mine, voi fi şi eu cu ei”, spune Isus. În celula asta suntem patru.

Se tot bate monedă pe OZN-uri şi extratereştri. Mă gândesc: ce nevoie avea Dumnezeu de alte fiinţe înafară de om? Şi chiar dacă am admite faptul că a creat (ori a lăsat să fie creaţi) extratereştri, de ce i-ar lăsa să intervină în destinele oamenilor? Ne aflăm în interiorul unui inevitabil paradox, evident. Poveştile de felul acesta îmi plac dar mă lasă rece.

Iubirea. Din nou iubirea.
“Marga! Marga, te iubesc! Fii tare, scumpa mea! Auzi, iubire? Mă auzi? Zi da, dacă mă auzi!”
În celula vecină sunt închişi doi tineri, acuzaţi de proxenetism sau aşa ceva. Susţin că sunt nevinovaţi, că poliţia şi justiţia şi-au dat mâna pentru a-i distruge. Nu au încredere nici în avocaţii lor. În apropiere au fost închise mama şi sora unuia dintre ei şi soţia celuilalt.
“Dana, iubirea mea, mă auzi?” strigă prin gratii unul din ei. Îi răspunde o voce stinsă: au intrat cu toţii în greva foamei. “Rezistă, iubirea mea, nu da înapoi! Cum te simţi?”
Îşi scriu unii altora scrisori, fetele spun că sunt bine. Cei doi le citesc plângând şi le expediază înapoi plicuri voluminoase ce ajung prima dată în municipiul din apropiere şi apoi se reîntorc la închisoare. Iubirea. Aici, între zidurile cu tencuiala căzută, cu paturi suprapuse şi cu postere cu femei goale pe pereţi.

Totuşi, celor ce m-au încarcerat la începutul acestui mileniu n-am putut să le spun: “de profesie eliberat”. Derutaţii ăştia, actorii ăştia proşti şi trufaşi n-ar fi înţeles nimic din marea poveste a vieţii mele. Zi de zi se uită la mine curioşi, înciudaţi, sfiindu-se să-mi pună întrebări: se tem că nu mi le-ar pune pe cele corecte şi s-ar face de ruşine în faţa colegilor lor - zbiri ca şi ei, şi a sub-colegilor lor, puşcăriaşi ce-i întrec de multe ori în isteţime.
Bate clopotul bisericii închisorii. Am auzit că e vizitată rar, hoţii nu au încredere în “popa ăla securist, cu grad de colonel”. Mi s-a terminat cafeaua, beau ceai şi folosesc autosugestia. De altfel, nu e prima dată: de multe ori m-am îmbătat cu apă chioară, ceea ce scoate în evidenţă intensa mea activitate cerebrală.

Dimineaţă devreme - se aud pe hol, târâte, bidoanele cu ceai. Sunt un mare noroc pe capul oamenilor, constat în astfel de momente, privind spre Cerul secţionat de gratii în pătrate neasemănătoare. Şi tocmai în astfel de momente, latră un câine.

Pentru a nu cădea în raţionamentele comune, folosesc timpul, nu vremea vieţii mele. O săptămână trece într-o secundă, indiferent de întâmplările ce se derulează cuminţi de pe banda comună şi care, pentru ceilalţi, sunt de importanţă cosmică.
Gabriella... Acum îmi pare rău că n-am învăţat-o şi pe ea tehnica stăpânirii timpului. Îi voi spune: “Cât de multe trebuie să înduri alături de mine, îngerule”, iar ea va plânge de fericire. Atunci când voi rosti aceste cuvinte, nişte oameni în uniformă tocmai îmi vor deschide porţile puşcăriei, buimăciţi şi temători, neştiind cum de plec atât de repede de acolo, că doar actele...şi dosarele...şi amprentele...etc.

Uneori, pe sârma ghimpată din faţa geamului cu gratii se aşează vrăbii. Le privesc. Intrăm în vorbă. Acum, toate vrăbiile din România au aflat că oamenii l-au închis pe Ştefan Doru Dăncuş într-o colivie gri, un fel de depozit în care se aruncă lucrurile ce nu-ţi mai trebuie. Oare de ce nu au nevoie oamenii de el? se întreabă, nedumerite, vrăbiile. Oare de ce?...

Suntem cu toţii, dragi români, într-o puşcărie. Paznicii noştri - birocraţii din politică, religie, armată, finanţe, din primării, prefecturi, poliţii şi aşa mai departe (că sunt enorm de mulţi), ne obligă să semnăm zilnic hârtii, să plătim zilnic impozite şi taxe, să tremurăm zilnic în faţa birourilor şi clădirilor impunătoare în care locuiesc, între zidurile utopice pe care le-au denumit graniţe.
“Statul” a cotropit totul, a invadat totul, suntem sub ocupaţie.
Eu iubesc puşcăria asta şi am învăţat să construiesc, în replică, o închisoare mult mai înspăimântătoare în care, atunci când va veni vremea, voi închide “statul”, cu tot cu trena lui de birocraţi orgolioşi. Lucrez metodic, fără urmă de răzbunare. Impresia falsă că sunt la mâna organizardă a trepăduşilor cu puşcă şi maşini de intervenţie mă face să zâmbesc.
“Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”, scrie pe frontonul închisorii din care, odată intrat, nu mai ieşi niciodată. Nu există un constructor mai inteligent decât mine iar sistemele de alarmă pe care le montez nu pot fi înşelate de nimeni. Sunt atât de vizibile încât nu mai pot fi văzute.
Mi-au venit păsările; pe curând.

Zi şi noapte, în fiecare celulă arde un bec. Deţinuţii îşi ascund capetele pe sub perne, pe sub pături - eu citesc în continuare. Ziua se doarme pe rupte - suntem “în carantină”. Becul arde continuu, vizetele sunt închise. Nici unul din aceşti indivizi, arestaţi sau paznici, nu ştie că din interiorul speciei lor, cineva îi pândeşte cu răbdare, aşteptând momentul prielnic pentru a-şi face apariţia.

Tinerii în uniformă ce se plimbă pe holuri, aroganţi, cu vorba răspicată şi cu siguranţa celui ce se ştie la adăpost de orice, nu s-au trezit încă. Nişte deţinuţi somnoroşi împart ceaiul şi pâinea, se aud bidoanele din aluminiu şi paşii târşâiţi.
Colegii mei de închidere îmi cer să scriu despre ei şi condiţiile în care se trăieşte aici. Promit că da. Le spun poveşti frumoase despre antici, despre invenţii, descoperiri...
Lakatoş Dorel, condamnat pentru furt, vrea să scrie o carte şi să o publice la editura mea. Îi promit tot sprijinul.

Sunt respectat, mi se face cafea şi mi se goleşte scrumiera. Puterile despre care le-am vorbit celor “de-afară” (am fost privit cu neîncredere) transformă totul, oamenii ăştia se consumă zilnic să extragă de prin cine ştie ce unghere fiinţiale bruma de umanitate din ei.
Am luat alte cărţi de la bibliotecă, am găsit, printre zecile de tomuri despre începuturile socialismului (traduceri din rusă), “Şocuri şi crize” de Stelian Tănase. I-am spus celui ce face revista închisorii (“Cu NOI prin NOI”), că e jale cu tehnoredactarea, m-am uitat la Word-ul instalat pe o rablă de calculator, dumnealui m-a privit băţos, se teme că-i voi lua locul. “Nu, nici o frică, domnule”, îi transmit telepatic, “eu voi sta puţin aici, nu-mi pot lăsa îngerul singur prea multă vreme”, el se destinde brusc, nu înţelege ce s-a întâmplat, se uită încremenit cum îmi iau cărţile şi ies din încăperea plină de gânduri vechi, sedimentate.

Gabriella mi-a spus că azi mă va căuta din nou - cum trece timpul! - nici n-am simţit când am pătruns în ziua “de vizită”. Soţia mea “mă vizitează”. Ne-am boierit, domnilor, ne facem vizite, o dulceaţă, o cafea, o narghilea...
Un tip, Dumitru M.: “Vă aşteptăm la noi în vizită, la masă, la sfârşitul săptămânii” - eu şi Gabriella aveam copiii la noi - domnia sa a uitat să ne spună unde locuieşte şi oricum n-am fi mers: el era o persoană importantă la un ziar local, eu - un nenorocit divorţat cu doi copii.
Nu-i nimic, dacă-i vizită, vizită să fie. Trăiască patria noastră cea mândră, frumoasă şi mănoasă.

Nu-mi amintesc să fi visat ceva până acum, am un somn liniştit, folosesc înţelepciunea de-a separa ziua de noapte, de-a pleca prin zone necunoscute minţii umane. Mă întorc în trup înviorat iar dimineaţa eu sunt cel ce ia, prin vizetă, mâncarea. Colegii mei de carceră îmi sunt recunoscători că le protejez somnul cel mai dulce, apreciază acest efort care pentru mine e doar o revenire la normele şi indicii acestei lumi.

Mi-au spus că da, există şi homosexuali, sunt puţini şi nu-i mai bagă nimeni în seamă, arestaţii sunt ocupaţi cu mica lor bursă de mărfuri, cu bietele lor relaţii comerciale ce le mai colorează monotonia. Că ei, homosexualii, îşi acoperă lateralele paturilor cu pături şi cearceafuri, că au nume ca Pamela, Marimar şi Andreea Marin. “Credeam că au vreun dormitor al lor”, am zis; mi s-a răspuns că erau prea puţini pentru a reprezenta o problemă pentru conducere.

“Piciul”, vreo 19 ani, condamnat pentru furt din maşini: “Când ies de-aici, dau 3-4 lovituri grase şi mă retrag, încep o alimentaţie raţională, merg la biserică, mă angajez, vreau să termin cu închisorile. E bine cum gândesc?” Asta ca rezultat al unui interesant discus despre rostul omului pe pământ şi despre faptul că animalele nu trebuie ucise şi mâncate, pe care l-am ţinut într-o noapte. Multe mai ştiu şi eu, m-am gândit după câteva ore. Şi pentru el am avut un răspuns perfect. Într-o bună zi, acesta va încolţi şi va deveni o plantă mare ale cărei fructe vor hrăni fiinţa fragilă a “Piciului”.

Marţi, zi de “vorbitor”. Gabriella îmi aduce ţigări şi cafea. Stăm faţă în faţă, îmi spune câţi bani a cheltuit pentru drumuri, acte, avocat... Nu plânge, cel puţin nu atâta cât ne e permis să ne vedem la “vorbitor”.
I-aş fi spus: “Lasă-mă să te privesc, îmi ajunge atât, nu mă interesează nebunia “de-afară”, vreau să-ţi filmez cu ochii (cele mai perfecte camere de luat vederi ale lumii) - gesturile, chipul” - dar nu o fac, s-ar putea ca ea să cedeze deşi se ţine tare, simt cum încearcă din răsputeri să-şi oprească lacrimile şi tremurul. Cuvintele mele pot suna ca o sentinţă, pot avea dimensiunea încă a unei despărţiri. Vorbim despre subiecte omeneşti, ea va pleca de aici la biblioteca municipală, va consulta colecţiile de ziare şi reviste pe unde am publicat ori s-a scris despre mine, argumente în plus la dosarul pe baza căruia mi se cere eliberarea imediată. Eliberarea - de profesie eliberat...
Câtă iubire şi energie în îngerul acesta, ultimul permis înainte de-a pleca pentru totdeauna Acasă!
Zbârnâie o sonerie, s-a terminat, o jumătate de oră ajunge pentru infractor, e chiar prea mult. Dacă ar putea, zbirii care ne păzesc ar anula şi aceste dramatice întâlniri unde apar femei cu prunci şi mame bătrâne, ca a mea, care lăcrimează. Nu-i nimic. Brusc, Gabriella se întinde peste graniţa “vorbitor”-ului, îmi prinde şi-mi sărută mâna. Buimăcit, infractorul de mine se retrage, se aşează la un geam ciudat şi primeşte o cutie din lemn în care se află, claie peste grămadă, ceea ce ea a considerat că-mi lipseşte. Înghesui totul mecanic într-o sacoşă din plastic, ea a ieşit deja din clădire, ieşim şi noi cu toţii, mărşăluim spre camerele acelea întunecoase, e ora mesei - îmi revin greu din stupefacţie - în mod normal, eu ar fi trebuit să-i sărut mâna.

Să am răbdare, a insistat ea, să nu fac vreo prostie - se referă la rarele accese de violenţă în care puterile pe care le am răscoală în mine forţe necunoscute de savanţi: pot dărâma zidurile şi pot devia traiectoriile gloanţelor.
Sunt conştient de risc, oamenii nu trebuie să ştie cine a trecut ca un fulger prin existenţele lor de doi bani. Am creat în jurul meu un glob învizibil şi strălucitor, prietenii mei au aflat de asta şi zâmbesc, fiecare prin partea lor de lume. Modific timpul, îl forţez să intre în dimensiunea vremii vieţii mele.
Să am răbdare. Trebuie neapărat să-mi învăţ îngerul unele lucruri de care acum, spre finalul fulgerului ce sunt, se pare că avem tot mai multă nevoie.
Închid ochii - Isus nu dispare. Îl văd cu claritate - zâmbeşte. “Îţi mulţumesc, Frate, că mi-ai întins mâna şi m-ai ajutat să urc ultima treaptă”, spun.
Tatăl meu mă strânge la piept, sunt fericit, încep să plâng şi adorm. Dimineaţa îmi simt cearcănele - nişte gropi în care intră miliarde de ani. Aici nu ai voie să ai oglindă, nici ceas. E bine că e camera atât de întunecată, altfel mi-aş îngrozi fiinţele de pe lângă mine cu figura pe care mi-o recapăt când mă întorc de-Acasă.

Şaolin, un ţigan gras, sub 30 de ani, şi-a montat bile pe sex. Unul din colegii mei de celulă mi-a spus că aproape toţi recidiviştii au aşa ceva, e un semn de bărbăţie ce le dă autoritate în faţa celor fără bile, ca tatuajele pe care şi le face oricine intră în închisoare.
Mă concentrez, îi transmit unuia din cei cu care împart camera că e vremea să-mi dăruiască volumul lui Aivanhov. Se conformează, mi-o aduce. “LAKATO DOREL 24.0.2.1970 pt. DORU ŞI Soţiei sale GARBIELA”, scrie pe prima pagină, şi mai jos adresa: “STR. ALEA JUpiter 2/89”. Accept cadoul ca şi cum n-aş şti că eu i l-am comandat şi surâd când văd “GARBIELA” în loc de Gabriella. Oricum, omul e fericit, îl las să creadă că mi-a făcut o mare surpriză. Când voi pleca de-aici îi voi dărui un tricou şi eventual papucii de casă.

Citesc, mănânc şi dorm, mai ales dorm. Odată, înainte de-a mă trezi, îl aud pe Nimigean (mare amator de “poveşti cu paranormale”, 32 ani, furt): “Mai are câteva pagini din cea de-a treia carte, după ce o termină ne va mai povesti ceva, multe mai ştie Doru ăsta”.
După ce mi-am luat de la biblioteca închisorii al doilea teanc de cărţi, n-a mai rezistat: “Am crezut că ai terminat cu cititul şi tu ţi-ai luat şi mai multe cărţi, nu mai vrei să vorbeşti cu noi” - era dezamăgire şi reproş trist în tonul vocii lui.
În noaptea aceea le-am vorbit despre moralitate în alţi termeni, despre condiţia de om în altfel de cuvinte. În jurul orelor 3.30 au adormit sub lumina ucigătoare a becului. Înainte de-a adormi, între vis şi trezie, Nimigean m-a întrebat: “Totuşi, cine-i Dumnezeu? De ce nu-L putem vedea şi noi? Tu L-ai văzut, spune-ne cum arată”. “Noapte bună”, am răspuns, iar trupul chircit sub o pătură adusă de-acasă a început să viseze instantaneu.

Unii din puşcăriaşi au avocaţi plătiţi, se gândesc la faptul că plătindu-şi astfel de fiinţe, vor fi apăraţi cu adevărat, nu “din oficiu”. Avocaţii îi apără şi fac sex cu nevestele lor. Când puşcăriaşii ies, le dau “gaură”, adică îi fură, apoi îşi continuă viaţa alături de consoartele lor pătate. “Berlin Alexanderplatz”. Nimic nu s-a schimbat din 1920 până în 2003, e un cerc vicios: puşcăriaşii ajung din nou la puşcărie, avocaţii se culcă din nou cu nevestele lor. Copiii puşcăriaşilor învaţă meseria de mici, avocaţii îmbătrânesc şi predau ştafeta copiilor lor. Se repetă aceleaşi lucruri, se culcă aceiaşi avocaţi cu aceleaşi neveste. Carusel. La nesfârşit. Totul e-n regulă, şi de ce ar trebui să intervină cineva? E convenabil pentru toată lumea.
O revistă porno poate fi închiriată cu “patru bune”; noaptea, aproape toţi se închid în WC şi se masturbează. Dimineaţa, cu priviri vinovate, îmi spun că n-au ce face, asta e, se descarcă şi ei cum pot, e bine totuşi că n-au ajuns vreo Pamelă ori vreo Andree Marin. “Ca-n armată”, spun eu înţelegător. “Exact, ca-n armată”, se înveselesc ei şi, odată problema rezolvată şi acceptată ca indispensabilă şi firească după gratii, îşi văd cu toţii de treabă. Mă apuc de “Logica” lui Radu Cosaşu.

Plouă cu soare, stropii cad perpendicular peste puţinele suprafeţe verzi, încinse. Mă apropii de geam, simt mirosul inegalabil al pământului. Respiră şi din respiraţia lui mă hrănesc şi eu; respiraţia lui e ca un drog puternic. Brusc, printr-un pătrat al gratiilor, identific o cruce: e a bisericii penitenciarului. Construcţia nu se vede, e prezentă numai crucea, înconjurată de un halou aproape nevăzut. Mi se umezesc ochii, ştiu că niciodată nu voi mai avea prilejul de-a trăi un extaz asemănător. Momentul se încheie, se aude ciripitul voios al păsărilor. Slăvit fii Tu, Doamne, Tatăl meu, care m-ai ridicat dintre zidurile lor iluzorii şi mi-ai umplut sufletul de bucurie şi putere!

Aşadar, eu nu v-am părăsit, dragii mei români, suntem cu toţii în aceeaşi barcă, în aceeaşi închisoare ale cărei ziduri sunt graniţele de partid şi de stat. E mult de când n-am mai vorbit cu Steinhardt, el a plecat luminos şi tăcut, lăsându-mi ca amintire acel “Jurnal al fericirii” de pe urma căruia unii au făcut bani frumoşi. Aşa cum fac şi cei ce vând Biblii şi cărţi de rugăciuni
Să nu ne minţim, dragi români, comandanţii noştri sunt adversarii noştri şi nu-i putem învinge decât uitându-i. Izolându-i, înveşmântându-i în uitarea milioanelor de vorbitori ai limbii române care suntem; cu puţin efort, uitarea va deveni materială, de hârtie întâi, apoi de carton, apoi de lemn şi apoi de lut.
Dar nu numai bunul Steinhardt mi-a lăsat ca amintire zilele şi nopţile vremii vieţii lui. Şi Abd Ru Shin, şi Rudolf Steiner, şi pater Ernetti...Trebuie să am grijă de amintirile lor, trebuie să le respect memoria - de aceea am ales cea mai simplă cale: un expert căutat de toate serviciile secrete ale acestor timpuri se refugiază exact în ograda acestora, adică se predă singur şi dispare în mijlocul gloatei pestriţe ce compune, în sens larg, societatea unei puşcării. Pericolul a trecut, în curând mă voi apuca de pus în conexiune o serie de evenimente al căror rezultat va fi plecarea mea din închisoare. Când urmăritorii îşi vor reveni din uimire, vor constata furioşi că le-am scăpat încă o dată printre degete. Dumnezeu va zâmbi complice iar eu îmi voi pune din nou la gât, crucea din sfoară neagră.

Se duce o luptă pe viaţă şi pe moarte cu aproapele, cel ce trebuie iubit “ca pe tine însuţi”. Nu-s vremuri de iubire şi de fapte bune, “banii vorbesc”, maşinile scumpe şi vilele de lux. Această corvoadă a intoxicat opţiunile corecte.
“Piciul”, vreo 19 ani, furt din maşini: “Tot ce scrie în cartea asta e adevărat?” - se referă la Aivanhov. E adevărat, răspund. După 30 de pagini mi-o înapoiază: “Nu mă lasă s-o citesc. Am citit o carte cu una Anca sau Florentina Bojan, ceva ziaristă, avea 300 de pagini, nu m-am oprit până n-am terminat-o. Cartea asta nu mă lasă s-o citesc”. Păi da, te obligă să gândeşti, am zis. Lasă, ce-i prea mult, nu-i sănătos, o să mai citeşti şi mâine.

A plouat toată noaptea, Cerul e acoperit şi dimineaţa, când iau prin vizetă dejunul: pâine şi margarină. Se aude clopotul bisericii. Oare “popa ăla securist cu grad de colonel” se trezeşte odată cu mine? Ori clopotarul e tot vreun amărât de puşcăriaş?
Să-mi pregătesc plecarea de aici. Să încep, deci, cu începutul, să mulţumeasc lui Dumnezeu pentru că mi-a mai dat o zi şi apoi să cer; să formulez dorinţa după grilele observaţiilor mele.

Mai e puţin şi un zgomot ca o sirenă de fabrică îmi va trezi fiinţele printre care trăiesc: apelul. Suntem patru, n-a dispărut niciunul, nu sunt probleme. Urmează: “N-ai o ţigară, frate?”, “Frătiuc, dă-mi o ţiplă de cafea, mânca-ţi-aş, că n-am băut de când eram copil”, “Ce faci, frate, pentru ce-ai căzut la temniţă?” - etc. - aici sunt fraţi cu toţii, e o mare realizare: îndemnul lui Isus - să ne avem ca fraţii - a fost pus în practică. Prin subteranele acestor conştiinţe aproape moarte circulă curenţi energetici de-acum 2000 de ani, deşi se trăieşte instinctiv, la nimereală. Comunităţile de puşcăriaşi au luat-o înaintea calculelor sociologilor: lumea de mâine va fi condusă doar aparent de “autorităţi”. Adevăraţii conducători sunt puşcăriaşii. Deocamdată tac, se supun convenţiilor impuse, dar nu va trece mult până la apariţia vreunui lider charismatic ce va înfrunta, cu neobrăzare, sistemul. Nu va fi uşor şi nici greu: nimic durabil nu se naşte fără niscaiva muncă. Primul pas a fost făcut, regimul din închisori a fost îmblânzit. Iar în lume a tăit cândva un puşcăriaş numit Spartacus.
Aşa că, dragi români, mica noastră puşcărie cu deschidere la Marea Neagră, pe care îmi arog dreptul DE-A O IUBI, nu este o invenţie. Organizarea socială e aceeaşi din orice puşcărie (puşcărie: element care, alături de altele, creează în timp uniunile de puşcării, apoi gintele, cnezatele, voievodatele de puşcării şi în cele din urmă statul-puşcărie (după unii - patria-puşcărie), locuit de români şi românce puşcăriaşi, cu odraslele lor cu tot, cu micile lor “afaceri” şi cu tendinţa tot mai conştientă de-a folosi apelativul “frate”. Cine are urechi de auzit să audă, că popii aproape au exterminat Biblia.

Prea puţin contează dacă, după ce voi pleca definitiv, se va vorbi de mine ca despre un om drept. Biblia e plină de exemple de “oameni drepţi” care au fost batjocoriţi de semenii lor tocmai datorită acestui rar atribut, acestui iluminant reper numit “drept”. Adică vertical, adică axa pe care a construit-o Isus şi pe care a început să urce, şovăielnic, Petru. Azi, cei ce mai folosesc această cale spre Cer sunt consideraţi nebuni: există nave cosmice pentru asta, ce nevoie mai are omul de drumul îngust şi plin de spini al spiritului? Dar iată, unii mai folosesc, încrâncenaţi, metoda asta de aur.

Nu, pentru mine nu se poate interveni cu probe false, apărarea mea nu trebuie scoasă “din piatră seacă” - trebuie să-i spun urgent acestea Gabriellei, îngerului firav ce se abţine să plângă la “vorbitor”. Sunt, oricum, pe picior de plecare.

Încercându-şi norocul ca de obicei, diavolul îmi dă târcoale, speră, încearcă. Mă plictiseşte cu eterna lui smiorcăială, cu melodramaticele sale rugăminţi. Nu înţelege cum i-am scăpat, de unde am apărut aşa, deodată, fără a-i lăsa răgaz nici să respire. Se teme, se târăşte, se zvârcoleşte prin praful gri al atâtor cadavre. Cineva, înţelept, l-a scos din perimetrul fiinţei omului şi de-atunci încearcă prin orice mijloace să-şi recapete locul. Mare obraznic, dacă a ajuns să bată şi la porţile fiinţei mele. El, care nu cunoaşte Biblia, care n-a înţeles că “Bate şi ţi se va deschide” i se adresează celui nehotărât, nu lui, care a decis o dată pentru totdeauna. N-ar trebui să se plângă, şi-a reluat fotoliul în multe suflete omeneşti: înspăimântător de multe. Precum se ştie, însă, nemulţumitului i se ia darul.

Voi sta în curând la o masă, va fi acolo şi îngerul meu, vor fi acolo şi alţii. Voi fi compătimit, mi se va cere imperativ să mă răzbun. Vor încerca să mă facă să uit că orice răzvrătire de acest fel e urmată de o cădere într-o groapă şi mai adâncă. Nu aşa trebuie luptat, voi dori să le spun, dar ei nu-mi vor acorda atenţie, vor turui continuu despre faptul că am toţi aşii în mână. Nu te pune cu nebunul, spune Biblia, dar răspunde-i după voia lui, pentru a-i satisface ideea că el e cel mai înţelept de pe faţa pământului; oricum, fiecare pasăre pe limba ei piere.
Poate le voi spune acelora că o viaţă de om nu e făcută pentru a-l ucide pe cel ce ţi-a dat o palmă, ci pentru a întoarce şi celălalt obraz; poate nu le voi spune - depinde de starea lor de spirit.
Mă aflu totuşi în nordul ţării noastre, dragi români, iar aici oamenii sunt foarte categorici.
Nu trebuie să juri, vorbele tale trebuie să fie numai “da” ori “nu”. Fără complicaţii, fără compromisuri.
Între zidurile ce ne înconjoară din toate părţile (suntem încercuiţi de armata betoanelor!) unii s-au spânzurat, “nu mulţi, vreo 20”, alţii s-au împuşcat (subofiţeri însărcinaţi cu paza celor ce se spânzură). Dispariţia acestora n-a tulburat pe nimeni, paturile goale au fost ocupate de alţii iar pe holuri, cu pistoalele la centură, au apărut alţi paznici.
Ce fel de revoltă ar fi aceea care nu i-ar putea învia pe sinucigaşii de ieri? Nu aşa se pune la cale o revoltă, o desfăşurare evenimenţială, ar trebui să le spun, poate, celor cu care voi sta curând la o masă. Dar la fel, poate cuvintele mele vor suna străine pentru modestele lor capacităţi de analiză.
În nordul acestei patrii e dimineaţă. Gabriella se trezeşte, îşi face cafea. Mult a fost, puţin a rămas.

“Bunădimineaţadomnuleofiţercamera8faceapelulcu4deţinuţi”. Nimigean a terminat, controlorii ies, închid uşa. Somnoros, Lakatoş se ridică în picioare şi fără nici o introducere spune:
“Tovarăşulnicolaeceauşescusecretargeneralalpartiduluicomunistromân”, şi după o scurtă pauză: “preşedintealromânieicomandantsupremalforţelorarmate”.
După care îşi ia papucii şi se duce la toaletă.
Curioasă dimineaţă.

Spre diferenţă de arestul poliţiei, “plimbătorul” penitenciarului e mai mare şi nu e acoperit cu plasă de sârmă.
Lakatoş: “Doru, tu pleci. Dumnezeu fie cu tine.”
Rămân uneori interzis în faţa unor astfel de dovezi de credinţă.
După ce Lakatoş şi-a luat braţele de pe umerii mei şi şi-a reîncepul umbletul prin “plimbător”, am destructurat molecular o piatră, după învăţătura celor 4 axe temporale. O bucată a fost luată în cameră, ca “amintire”. Peste puţin timp, unii au început să ascută pe ea cozile lingurilor, în ideea că astfel vor avea cuţite proprietate personală.

Cel puţin dacă aş şti cum îşi umple zilele Gabriella, îngerul pe care m-am ferit să-l învăţ cum se comprimă timpul. Mi-a spus că uneori a dormit câte două ore pe noapte. Încredere şi seninătate - lucruri greu de obţinut şi greu de păstrat dar existente şi la îndemâna oricui.
Ne-au mutat în altă cameră. Cineva de aici are radio. Mă deranjează, mi-e mai nesuferit decât becul ce arde toată noaptea.

Comparativ cu patimile lui Isus, detenţia mea este o blândă vacanţă. Când îmi amintesc de evenimentul arestării şi crucificării Lui, mă simt învăluit de lumină şi linişte; eu nu voi putea atinge niciodată performanţele Sale, dar insist în mersul pe urmele lăsate de El de-a lungul şi de-a latul secolelor. Şi mai ştiu că drumul pe care merg nu se sfârşeşte cu mine, ci abia începe.
Să nu ne ascundem după deget: legătura cu Dumnezeu nu se mai poate realiza prin popi, ci direct prin Isus şi prin crucea Lui. E stare de urgenţă pe Terra. Unii au înţeles asta şi au părăsit “sistemul”, alţii (cei mai mulţi) nu vor să conceapă faptul că persistă în extinderea gropii comune.

Se apropie ziua când voi pleca de aici. Da, sunt privit cu respect, sunt o ciudăţenie cu care te întâlneşti o dată în viaţă. În gândul lui, fiecare din colegii mei de temniţă îşi împarte bruma de “avere” de care, paradoxal, nici în puşcărie n-am scăpat: unuia îi va rămâne tricoul verde, altuia cel alb, papucii de casă, şosetele. Apoi: hârtia igienică, punga de zahăr, cutia de ness, pachetele de ţigări fără filtru, aparatele de ras “Bic” (singurele permise), periuţa şi pasta de dinţi, pasta de bărbierit, bricheta, pixurile, prosopul. Atât. Fără ele am intrat, fără ele voi pleca. Biblia: “Fără plată aţi primit, fără plată să daţi”.

În noua cameră, stau într-un pat etajat. Un culcuş în care sunt greu de observat. Citesc şi scriu, sunt solicitat să intervin doar în cazul unor controverse aprinse, când puşcăriaşii nu cad de acord asupra unor subiecte mai grele. Au cultură generală, băieţii.

Mi-e dor de îngerul Gabriella. Am aflat totul, acum ştiu cum e să trăieşti şi într-o puşcărie mai mică. E vremea să plec, să lipesc trecutul de viitorul meu, să construiesc un pod temporal peste perioada de încarcerare. Să nu înşel încrederea Tatălui meu care ştie mai bine unde e necesară prezenţa mea. Acest Stăpân bun nu mi-a cerut niciodată lucruri imposibile. Îmi spunea Gabriella: “Dumnezeu nu dă omului decât ceea ce poate duce”, de aceea am acceptat cu atâta uşurinţă condamnarea.
E o zi în care m-am întrebat de mai multe ori de unde are atâta putere şi atâta încredere îngerul acesta care n-ar fi trebuit pus în astfel de situaţii. O zi în care m-am bărbierit pentru a doua oară de când am fost închis iar gesturile mi se înscriu în siajul plecării. Nu mai am ce face în perimetrul plin de păcate dintre aceste ziduri (simt organic tensiunea acestora şi sunt nevoit să creez tot mai des în jurul meu, un glob protector).
“Doru, tu nu joci cărţi?”
“Nu ştiu să joc.”
“Nici un joc nu ştii? Nici remi?”
“Nu. Ştiu şah.”
Iar şah nu există nici în clubul închisorii, necum în celulele în care ard continuu becuri.

În curând, în căsuţa poştală a editurii mele va poposi o scrisoare. Destinatar: Editura SINGUR (pt. Ştefan Doru Dăncuş), O.P. 77, C.P. 76, Bucureşti. Expeditor: Bumb Grigore Marinel, Post Funduş, nr. 2, Penitenciarul Baia Mare. Adresa expeditorului a fost scrisă de o mână străină.
Prima dată, scrisoarea va fi deschisă şi citită, din curiozitate, de chiar cel ce ia scrisorile deţinuţilor şi le duce la cutia poştală. Lipită la loc, va ajunge la destinaţie, o voi primi şi voi zâmbi. Ştiu de pe acum că e scrisă pe o foaie ruptă dintr-un caiet “de pătrăţele” şi începe aşa:
“Iată, Ştefandorule, dedublarea s-a produs”. Mai departe se va putea citi direct din volumul pe care am de gând să-l public după ce voi racorda la el scrierea “Avocaţii Cerului”, căreia nu mai trebuie să-i adaug decât o frază.

Cafea, ţigări, scris. Evenimentele se precipită, simt cum se îngrămădesc, se ajută unele pe eltele, blochează roţile justiţiei omeneşti şi pun în mişcare altele, nevăzute, neimaginate sau uitate de oameni, se deschid depozitele de fapte bune pe care le-am adunat mereu, în ideea că-mi vor folosi vreodată, se scutură de praf, ies în faţă.
Avangarda. Apoi grosul oştirii şi, ca un strălucit luptător, suferinţa. Nimic nu poate opri aceste forţe însufleţite şi încurajate de Tatăl meu. În fruntea lor, Fratele meu se îndreaptă spre ţinutul întunecat al nepăsării omului faţă de om. El este avocatul meu şi în faţa Lui nu există probe ce pot fi contrazise. Tenebrele se retrag rănite. Mâine îmi voi îmbrăţişa îngerul păzitor, voi ridica ochii spre Cer şi voi rosti cea mai simplă rugăciune de pe pământ: “Mulţumesc, Frate!”

Urmează iertarea. N-a fost uşor să iau această hotărâre, de fapt, nu aveam puncte de rezistenţă pentru a înălţa un astfel de minunat edificiu, să mă smulg din mediocritatea calculelor, din “le voi răspunde cu aceeaşi monedă celor ce m-au închis”; sentimente de individ încadrat în normalitatea de masă; periferice. Spre mulţumirea mea, am reuşit să nu-mi dezamăgesc Fratele mai mare. Iertarea e gata, e totul pregătit, mă apropii şi tai panglica inaugurală: brusc, celula se umple de lumină - capodopera ce nu va mai dispărea niciodată din memoria vieţii mele e vie: LUMINA.
De-acum încolo totul e o chestiune de timp. Sunt conştient că prin mine, Dumnezeu a mai dat un exemplu. De asemenea, ştiu că El nu mai permite uciderea fiilor Săi - ei au datoria de a-i reînvăţa pe oameni speranţa şi iubirea de semeni.

Doamne, nu ies din Cuvântul Tău nici munţii, nici mările. Cum Ţi s-ar putea împotrivi nişte viermi ce trăiesc 60-70 de ani? Lut sunt cu toţii, nici măcar măreţia unei pietre n-o ating în existenţa lor de-o clipă. Mai aproape de Tine sunt copacii şi râurile care înregistrează trecerea omului pe pământ, aşteptând ca acesta să devină un stăpân bun al zilelor sale. Ţie nimeni nu-Ţi poate porunci şi ştiu că atunci când Tu împarţi dreptatea, nimeni nu se poate ascunde de hotărârile Tale.
Te poţi baza pe mine, Tată, ştiu că munca mea Tu o plăteşti, nu oamenii. Îţi mulţumesc pentru vremea când m-ai ridicat din ţărâna cărnii şi a deşeurilor lumii şi mi-ai arătat că umilinţa nu mi-a fost zadarnică. În veci fii slăvit, Tată al meu în mâinile căruia mi-am încredinţat, până la sfârşit, viaţa. Amin.

“Aici radio Europa FM, este ora 14.00, ştiri: “Părintele Galeriu a suferit un nou atac cerebral”, etc., etc. Părintele Galeriu a fost chemat Acasă, în România trăieşte Ştefan Doru Dăncuş. Părintele Galeriu a aflat de acesta, s-a rugat pentru acesta şi când a înţeles că are cui, i-a pus în braţe amintirile vremii vieţii lui.
Nu plâng pentru dânsul, sunt destui care o vor face. Odihneşte-te, părinte, ai trudit destul, amintirile tale au ajuns pe mâini bune. Drum bun spre Casă!

Mă gândesc: ei nu aveau dreptul să-mi închidă crucea. Mi-au luat şireturile, şnurul din pantalonii de trening şi crucea şi le-au închis într-un dulap, o puşcărie mai mică şi mai întunecată decât cea în care urma să locuiesc. Mai mică decât cea dintre graniţele geografice, cu deschidere la Marea Neagră. S-au ferit să-mi poarte crucea: au închis-o. Nu, nu aveau dreptul să-mi închidă crucea.

“Doamne fă din suferinţă/ Pod de aur, pod înalt/ Fă din lacrimă velinţă/ Ca-ntr-un pat adânc şi cald// Şi din fiece dezastru/ Şi crepuscul stins în piept/ Doamne, fă lăstun albastru/ Şi fă zâmbet înţelept” (Radu Gyr)
şi
“Căci lucrul mâinilor Tale
Este Universul mare” (“Trei crai de la răsărit”, colindă din Maramureş).
Suferinţa mea a luat sfârşit, am în faţă un drum limpede şi luminos, un drum împărătesc pe care nu-l pot închide toate buldozerele lumii, nu poate fi demolat de nici o bombă atomică, nu poate fi ascuns de nici un cutremur. În curând, bariera se va ridica de la sine iar eu voi face primul pas pe teren sigur.
Vezi cât sunt de simple toate, Gabriella mea, îngerule care nu te-ai speriat de cei ce se cred stăpânii pământului? Ai ajuns aici cu lectura acestor pagini, râzi şi plângi. Ai înţeles cât de simplu se poate trece din arealul minciunii în cel guvernat de “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”? Fericit cel ce a înţeles puterea lui “Crede şi nu cerceta”

În seara asta asta a plouat din nou - în noaptea asta am fost “planton” de la 10.30 la 0.30. Ca-n armată. Nivelare a conştiinţei că ai fost cândva, mai în vechime, OM. Celula în care locuim e una “de tranzit”, unii pleacă, alţii vin, chipuri pe care se citeşte: “Oare cum am ajuns aici?”, purtătorii acestor chipuri se opresc dezorientaţi aşteptând ca cineva să le spună ce trebuie să facă mai departe.
Loredan, 34 de ani, arestat pentru ceva cu fete duse în străinătate, arestat pentru ceva legat de prostituţie, om solid şi binevoitor, şef de cameră, le arată paturile goale. Noii veniţi se mişscă lent, timoraţi, deşi unii au mai trecut pe-aici.
E vreo 1.00 noaptea. Sting ţigara, mă întind pe salteaua tare ca pământul. Sper să adorm, deşi în ultimele 12-16 ore am băut cam doi litri de cafea.

Arta, literatura în special, nu este decât o treaptă, o etapă, o perioadă de pregătire, un test al curajului de-a accepta înfrângerea: când înţelegi că următorul pas duce spre Cer, nu trebuie să insişti cu orice preţ în a locui mai departe în artă, în literatură. Orgoliile de acest fel sunt sterile, uscate, fără deschidere. În momentul în care ştii unde trebuie să ajungi, fă-ţi repede bagajul.
Sunt conştient că toate cărţile mele n-au fost decât trepte, etape, probe; toate cântecele mele, insesizabil, n-au făcut altceva decât să mă călăuzească spre poarta ce mă aştepta deschisă. Am înţeles că toţi scriitorii şi artiştii ce viermuiesc pe holuri de instituţii celebre, fiecare pretinzând că el este cel mai mare, n-au îndrăznit să renunţe la mascarada generalizată: apariţia la televizor, la radio, prin reviste, pe la simpozioane şi întâlniri de artă...
Îmi aduc aminte că şi eu mi-am dorit celebritatea, că am vrut să fiu ca ei, să mă înregimentez, să am parte de onoruri şi priviri admirative... Toate acestea nu valorează nici cât o ceapă degerată, ca Marian Munteanu ori ca bătrânelul numit Virgil Măgureanu, despre care ştiu cum au câştigat o bătălie cu Cerul - o bătălie, nu războiul. Ştiam de mai multă vreme acestea, din perioada în care am stat la Cozia, dar îmi trebuia o ieşire din vălmăşagul întâmplărilor cotidiene pentru a-mi exprima în senzaţii limpezi acele gânduri nelămurite.
A urmat puşcăria. Nu mi-am dorit-o, dar n-am stat cu mâinile în sân: dacă tot s-a ajuns aici, să nu pierd vremea în zadar.

Unii înţelepţi au pus pe primul loc spiritul, ignorând trupul, sentimentele. Sunt de acord cu ei, dar în acelaşi timp, atrag atenţia: nu putem ajunge niciodată să-L egalăm pe Isus, suntem prea uşor de sedus; simţim în subconştient trecerea timpului şi atunci alergăm după împlinirile imediate.
Nu-i bine să lucrăm împotriva trupului, să-l supunem la tot felul de privaţiuni, să-l toturăm de dragul de-a fi catalogaţi drept “maeştri”. Cine se gândeşte la cultivarea spiritului, trebuie să se aplice pe întărirea acestuia: trupul va urma fără discuţie, fără efort, opţiunile spiritului. Se poate începe cu respectarea celor Zece Porunci, cu posturi voluntare indiferent în ce perioade ale anului, cu dorinţa de a face bine, de-a ajuta pe cei mai slabi. Am spus că Biblia e cel mai perfect manual al comportamentului uman. Cu toţii vrem să ajungem în Rai, dar, paradoxal, din ce în ce mai puţini deschidem această carte exemplară.
Vorbim cu toţii despre iubire. Unii, cu figuri pocăite şi pline de falsă smerenie, dau lecţii şi reţete, prefăcându-se că nu ştiu de faptul că sunt plictisitori: de câte ori apar la televizor, în rochii negre, telespectatorii schimbă programul.
Nu se poate atinge iubirea fără Biblie, fără a-ţi pune întrebări, fără a-ţi răspunde, răspicat, că trebuie să munceşti pentru a obţine ceva (“cu sudoarea frunţii îţi vei câştiga pâinea”). Mi se poate spune că în lumea de azi numai cine fură şi înşeală are tot ce-i trebuie: nu este adevărat. Bogăţiile obţinute prin astfel de mijloace, chiar dacă par durabile, sunt praf şi pubere şi în plus, se plăteşte înzecit pentru ele: moartea, divorţurile, accidentele, catastrofele, bolile şi celelalte lucruri rele ce au loc azi pe pământ, reflectă numai utilizarea furtului şi minciunii în atingerea scopurilor.
Vedem cu toţii viteza cu care se mişcă omenirea şi orgiile, băile de bani şi sânge în care se scaldă bogaţii lumii. Ei nu mai au altă soluţie înafară de arme şi constrângere. E vremea să se aleagă grâul de neghină, e vremea izolării de tendinţele generale - vremea respingerii valorilor false pe care le promovează curentele “bunăstării” şi ale “nivelului ridicat de trai”. Această şansă e puternică şi eliberatoare: refuzaţi înregimentarea în sistemele sociale şi veţi scăpa de continua hărţuială ce vă omoară cu zile.

În filme şi prin mass media, puşcăriile sunt prezentate drept lăcaşuri ale hoţilor şi criminalilor, colcăind de indivizi şi caractere aparţinând răului, diavolului. Nu este aşa. Dincolo de micul cmerţ cu alimente, ţigări