Oraşul construit cu atâtea sacrificii e pustiu. Trec printre blocuri şi parcuri înţepenite şi mi-e teamă să deschid o uşă universal recunoscută şi numită aşa – s-ar arunca pe mine tăcerea din încăperi. Intru într-un magazin şi-mi iau un casetofon şi nu sunt arestat imediat, trec prin mijlocul şoselei şi nici o maşină nu mă izbeşte mortal, stau pe scaunul redactorului şef şi nu tremură în faţa mea nici un artist disperat pentru care banii de pe articole reprezintă singura şansă de-a trăi măcar omeneşte, dacă nu cinstit. Aici, o posibilă Evă n-ar avea nici un sens, poate doar ideea de Ană a lui Manole ar rezista, însă şi aceasta numai datorită unor sinapse mentale absolut întâmplătoare. Nu există nimeni care să-mi facă vreun rău şi nici eu nu simt nevoia de-a-l face.
Lumea e, într-adevăr, minunată, dacă a putut construi un oraş numai pentru mine. Nu mă mai spăl, nu mă mai îmbrac după ultima modă, nu mă mai pretind cel mai bun în toate pentru că nu e nimeni care să mă vadă, nu intru în vilele ultramoderne pentru că mă pot retrage într-o cămăruţă de la etajul I, într-un bloc oarecare, nu sunt lăudat sau jignit pentru scrierile mele, toate sunt calme, limpezi, perfecte în micimea lor. Mă simt bine în polistirenul bătrâneţii mele. Pentru cine-am studiat atât? Cine are nevoie de formidabila mea cultură? Aş putea construi sau aş putea distruge dar în folosul cui?
Desigur, de plecat pot oricând pleca, dar rămân şi bat fără chef în uşa lângă care am scris aceste rânduri.
- Intră!
Şi intru. Grăbit, scriu pe plicul oportun: ORAŞUL SUNT EU. Din mers, pun scrisoarea în cutia galbenă pe care codul poştal protestează împotriva condiţiei sale scorojite. Poate că, odată, poşta va porni. Atunci îmi voi da seama că n-am scris nimic la expeditor.