CUM EXPIRĂ O GENERAŢIE…

O iniţiativă publicistică interesantă a ziarului Cotidianul a stârnit neaşteptate încrâncenări în mica noastră lume intelectuală. Este vorba despre ceea ce ei au numit Generaţia expirată, cu următoarele argumente, greu de contrazis. „Din raţiuni de igienă socială, trebuie să pronunţăm şi să antologăm nişte nume care au produs în România handicap - social, cultural, politic […]Va trebui să denunţăm falşii eroi şi să ne propunem să îi înlocuim. Pe lista care va rezulta din adunarea acestora vor sta agenţii de elită ai stagnării [nefericită formulare n.m.]; ei alcătuiesc GENERAŢIA EXPIRATĂ”. Nu-mi propun să discut aici realizarea propriu-zisă (extrem de discutabilă moral şi ştiinţific), a actului jurnalistic. Mă mulţumesc să interoghez ideea în sine. Care pe mulţi i-a oripilat prin ecoul savonarolic, prin trimiterea directă la liste negre, cenzură, autodaféuri şamd. Ideea este un exemplu tipic de intenţie bună, total compromisă prin realizare. Ca şi toate topurile cu „primii 100” „cei mai mari 10”, ejusdem farinae. Pentru că se introduce un ce ludic deloc rău ca atare, dar într-un domeniu care încă ne arde şi ca atare nu suntem pregătiţi să-l privim cu detaşarea participantului la un joc (vezi discuţiile, foarte asemănătoare, cu clasamentul „Mari români”). Decapitarea comunistă a elitelor e încă prea dureroasă pentru a ne putea permite să judecăm în funcţie de „sondaje” total irelevante sociologic, şi de altfel în domenii în care votul popular nu are absolut nici o relevanţă. Acest amestec (elită culturală aleasă prin vot) exploziv riscă să transforme iniţiativa unor ziarişti furtunoşi în ceva chiar mai dăunător decât fenomenul pe care cică îşi propun să îl combată.
Şi totuşi, fenomenul acesta de „expirare” nu este tocmai nou în cultura română. Contextualizarea lui istorică nu strică. Junii paşoptişti nu se afirmau altfel faţă de „expiratele” tombatere. La doar două decenii, junimiştii deja se ridicau „în contra direcţiei” cultural-istorice îmbătrânite, stabilită de paşoptişti. Iar în interbelic – şi de aici cred că a venit modelul acestei încercări de dezbatere – a fost o adevărată cruciadă generaţionistă. Ba, în condiţiile cu totul speciale de seră ideologică, până şi afirmarea optzeciştilor se făcea tot prin delimitarea de îngustul realism socialist sau numai social-rural al generaţiei precedente. Ce desparte actuala încercare de cele amintite este absoluta ei precaritate spirituală. În fond, ea nu a pornit din necesitatea de „curăţire” a spaţiului nostru public, aşa cum se proclamă, ci doar dintr-o voinţă de scandal nu prea deosebit de ştirile despre cutare vedetă care şi-a măritat căţeaua. Dacă la începutul anilor 90, confruntările despre înnoirea canonică porneau din interiorul lumii intelectuale, încercarea de acum nu poate reuşi pentru că reîncălzeşte o supă deja răcită. Dezbaterea nu se mai poartă la nivelul ideilor, chiar adjectivate („dictatura reumatismului” vocifera tânărul Cioran, „generaţia bombastică” i se răspundea, sau „generaţia în pulbere”), precum în anii 30. Nu există amplitudine, dar nici profunzime, nici incandescenţă. Sunt aduse în discuţie nu idei, ci persoane sau posturi. Şi chiar postúri. Pot fi indigeste ultimele romane ale lui Breban, nu-i poţi elimina opera doar cu 120 pagini de egoficţiuni. Poate să fi scris lucruri condamnabile Radu Cosaşu în anii 50, nu rămâne mai puţin unul dintre cei mai abili mânuitori ai limbii române. Oripilant, dar stângismul proletar al lui Păunescu nu este foarte departe de ideologia flower-power, de nu l-ar fi transformat în sinecurism şi securism şi pupincurism dictatorial. Ne trezim într-o încurcătură moral-estetică de mai mare dragul: este Marquez mai puţin genial ca scriitor pentru că îl adoră pe dictatorul Castro? Şi de aici „blestemata chestiune insolubilă”: în ce măsură talentul (sau geniul!) justifică (şi până la ce limită) compromisul moral?
Mulţi au mânuit cu abilitate sau cu neglijenţă (cazul anchetei luate aici ca pretext) cele două criterii/substanţe, care împreună dau un amestec exploziv, în interes personal. Din numele proprii invocate aleatoriu mai sus se poate desprinde o singură învăţătură paradoxală: nu se poate discuta conflictul acesta inter-generaţionist la nivel de grup, ci numai strict individual. Sigur că sunt indivizi absolut dăunători, abjecţi , în mai toate domeniile, care au făcut mult rău înainte de Anul Sabatului Roşu. Şi care ocupă cu seninătate prim-planul şi acum. Nu pot da nume, pentru a nu politiza. Pentru că şi acum, ca şi „înainte de…” ei ştiu perfect „să se situeze”, să ocupe locurile din lojă sau din primele rânduri. Din această perspectivă, o dezbatere asupra „expirării” este bine venită. S-a spus că ea vine şi dinspre celebrul liicean apel către lichele. Apel a cărui asurzitoare lipsă de ecou asupra „adrisanţilor” este un motiv suficient pentru a scrie o nouă psihologie a poporului român. S-a greşit însă aşezând discuţia pe tărâm ideologic, acut personalizat. Câtă deosebire între ardenţa spirituală a dezbaterii din interbelic şi sicitatea faulturilor tipărite de acum. Care are prea mult şi prea adesea aspectul unui „ridică-te tu să mă aşez eu” şi o miză culturală insignifiantă. Aceasta este adevărata durere. Ghinionul nostru a fost să ieşim dintr-o ideologie antielitară – comunismul, pentru a intra într-alta la fel de antielitară – postmodernismul corectitudinii politice. Având, în plus, simptomul refuzului de memorie. Generaţia lui Eliade nega având o deplină cunoaştere a ceea ce se scrisese şi se scria în româneşte. Generaţia de azi are lacune provenite dintr-o şcoală superficială şi un dispreţ bine cultivat faţă de autohton. O foarte bună prozatoare din generaţia tânără recunoştea cu seninătate mai acum o săptămână că nu a citit romanul lui Mihail Sebastian „De două mii de ani”. Totuşi una din cărţile esenţiale ale literaturii noastre, având, în plus, o imensă bibliografie în jurul ei. E doar un exemplu din multele ce se pot da.
Sigur că şi pe mine mă scot din sărite tot felul de figuri de vizibilitate publică pe care le-aş dori topite în ceaţă. Dar la fel mă enervează şi un Cătălin Avramescu, de pildă, care nu este deloc expirat. Sau e expirat înainte de a fi inspirat. Oamenii au, pesemne, moduri şi ritmuri cu totul diferite de expirare socială şi intelectuală. România nu s-a despărţit cum trebuie de trecutul ei comunist (recent, Alina Mungiu Pippidi făcea un foarte sugestiv inventar al lucrurilor pe care nu le ştim despre comunismul românesc). Purtăm acest trecut tumoral cu noi. El trebuie mai întâi numit, şi dacă n-ar fi fost numai resentimente şi prejudecăţi ci şi cercetări aplicate în iniţiativa celor de la Cotidianul, ar fi fost mult mai bine. Aşa, am găsit aceleaşi acuzaţii cu vânătoarea de vrăjitoare, inchiziţia, mijloace securistice folosite de anticomunişti etc. Intelectual vorbind, profit zero. E drept că unul dintre lucrurile care ne-au fost extirpate este tocmai ştiinţa (sau arta?) dezbaterii. Îl vedeţi pe Buzura polemizând cu Luminiţa Marcu? Sau invers. Acest autism generaţional explică golul spaţiului public intelectual. Nestrăbătut de nimeni între cele două tranşee care doar îşi aruncă branduri. Ba mint, pe câmpul plin de ciulini dintre cele două tranşee, trec imuni nişte neo-ciobani deloc mioritici. Ei sunt invulnerabili şi deci nu au termen de expirare.
Şi când cele două tabere îşi vor fi terminat muniţia, blânzii păstori vor sări elegant peste şanţ şi vor porni spre cetate. De nu sunt cumva deja înăuntru…