Fetiţo,- îmi zicea ţiganca, descântându-şi bobii – tu eşti ursită pentru dragoste mare! Ai să iubeşti mult şi-ai să pierzi ca la carte. Ai să te bucuri, da’ vai de bucuria ta! Cu lacrimi amare-ai să inunzi pământul...uite bobii cum s-aşează!
Taci, că eşti proastă! Ia-ţi bobii şi cară-te!

Coniţă – ofta ţiganca în colţul basmalei – ai tras din cărţi pe valetul de verde. Cum e ăla? Înalt, bine făcut, cu ochi verzi, cum să fie? Uite şi dama de roşu – de roşu te-am pus – cum i se scurg ochii după el. Da’ vezi, el stă cu spatele, asta nu-i de bine.
Minţi, vrăjitoare! Eu sunt de ghindă, nu mă zăpăci! Ba nu! De roşu! Femeia care iubeşte mult nu poa’ să fie de altă culoare. Io-ţi zic – da’ ştiu că-ţi zic degeaba – să fugi de ăl’ de verde cât te-or ţinea picioarele. Ştiu că n-ai să poţi...şi nici n-ai să vrei...uite cărţile cum arată!
Mă laaaşi? Nu eşti decât o ţigancă proastă, fără carte. Ce ştii tu de viaţă, de dragoste şi de alte alea?
Da’ tu ce ştii? Poţi să te duci la şcolile-alea-nalte cât oi vrea, ca mine n-ai s-ajungi. Şi tot n-ai să scapi de dragoste.
Strânge cărţile, că ţi le-azvârlu-n ochi!

Dom’şoară – se tânguia ţiganca, adâncindu-şi privirea neagră în ochii mei care căutau după soare – uite cum vorbeşte cafeaua! Ia şi pune deştu’ acolo-n fundu’ ceştii! Vezi? Io ţi-am spus, da’ nu vrei să crezi. Uite colea ce inimă neagră ai. Se vede şi-o literă, e fix în inima ta. Uite,-l vezi? Tu-l ţii în braţe, în suflet, el stă să plece, cu gândul în altă parte. Vezi drumu-ăsta, uite-aici? Ai să te tot uiţi în urmă şi-ai să tot îl aştepţi. Atâtea suspine...
Sparge ceaşca aia, nebuno! Nu cred o iotă din tânguielile tale. Dragostea-i dragoste şi-atât. Nu poate să-ţi dea decât fericirea. Eşti o cobe care toarnă minciuni pentru un ban de cinci lei. Ia zece şi du-te-nvârtindu-te!
Mă duc, mă duc, fetiţo, da’ tu, când te-oi face mare şi-oi afla că dragostea-i de mai multe feluri – şi bune şi rele – adu-ţi aminte de baba Zina şi de vorbele ei fără interes. Ia-ţi banii-napoi. Nu-mi trebuie. Da’ mă uit la tine şi zic că-i păcat, că prea eşti frumoasă...
Ieşi!

Aşa-mi proorocise ţiganca, nişte ani în urmă, stând pe o bancă între castani, într-o frumoasă zi de toamnă. Am râs şi-am aruncat cu bobii şi cărţile după ea.
S-a dus ţiganca, la soroc, s-a dus ca noi toţi într-o bună zi. Aşa-i trebuie! Castanii mai foşneau uneori în urma ei, ca un ecou: „de verde...de verde...” I-am tăiat, să mă răzbun, şi i-am sortit uscăciunii.
Într-o seară, mi-a apărut în vis. Aşa cum o ştiam – puţintică, neagră şi mult adusă de spate. Mi-a zâmbit şi mi-a aruncat de sus: „Coniţă, ce mare şi frumoasă te-ai făcut! Hm...Ia zi, tot mai crezi că sunt proastă?”

Am vrut s-o întreb, am strigat-o. N-a stat. A dispărut precum venise,lăsând în urmă doar foşnet de castani. Şi n-am apucat s-o întreb – de unde le ştia aşa bine pe toate?