AVOCAŢII CERULUI
Procesul lui Ştefan Doru Dăncuş
Alocuţiune citită la începutul şedinţei

M-am trezit într-o primăvară târzie, într-o lume în care păianjenii împăienjeneau totul. Plase şi pânze superbe îi acopereau cerul. Orice Om ce învăţa zborul ajungea doar până la ele şi era prins şi mursecat. Numai viermii vieţuiau acolo, sub acoperişul ţesut cu măiestrie şi rotit mereu, pentru ca generaţiile să nu observe ridicolul acelei latrine temporale.
Stăteam în vârful muntelui şi vedeam cum de fiecare dată când unui vierme îi creşteau aripi, se crea o agitaţie frumoasă printre fiinţele care aşteptau să-l prindă. Desigur, nici un zbor n-a fost atât de puternic încât să spargă fulgerător pânzele măiestrit împodobite şi să ajungă la mine. Aşteptam. Aveam răbdare, aveam tot timpul din Univers.
La un moment dat însă, păianjenii au coborât pânzele mai jos, apoi tot mai jos, din ce în ce mai jos, atât de jos încât abia dacă răsăreau undeva nişte aripi că se şi topeau, se uscau, se scheletizau: nu era spaţiu să se deschidă nici măcar o dată.
Naturi slabe, viermii au început să-şi facă adăposturi subterane; se mişcau prin coridoare potrivnice naturii lor care, în genere, aspira spre zbor, nu spre condiţia de cârtiţă. Priveam - ştiam că despre aripi nu mai poate fi vorba. Era linişte, calm, nu sufla nici vântul; atunci, considerând că ideea de zbor nu trebuie uitată, am spart pânza ce devenise deja o crustă şi am aruncat în mijlocul acelei lumi aproape inutile o cruce.

LECTURĂ SUPLIMENTARĂ. Să nu îndrăznească vreunul să-mi conteste afirmaţiile. Amintiţi-vă de soarta lui Iuda, cel care a crezut că-mi poate cumpăra crucea cu un pumn de monede. Cine are urechi de auzit - să audă.