a doua zi am citit în ziar:
“Poliţia şi-a făcut datoria. Un individ neidentificat încă a murit subit într-un apartament dintr-o zonă periferică. În urma cercetărilor s-a constatat că numitul Ştefan Doru Dăncuş locuia ilegal în România. Timp de mai mulţi ani, el a indus în eroare autorităţile, folosind o identitate falsă. Probele descoperite până acum îl indică drept autor al altercaţiei mondiale din acest an. Cercetările continuă.”
“Cadavrul unui bărbat în vârstă de 33 de ani a fost descoperit noaptea trecută pe strada Bucovinei din Capitală, în urma unei descinderi fulger a unui echipaj al Poliţiei care bănuia de mai multă vreme că acesta se ascunde de autorităţi, după ce a declanşat binecunoscuta criză planetară denumită de oamenii de ştiinţă – cea “a omului bun”. Cauzele morţii sale rămân deocamdată învăluite în mister. Cercetările continuă.”
Toate spuse impersonal şi sacadat de Andreea Esca – PRO TV.
P.S. Azi s-a deschis Casa Memorială “Dăncuş”. Turme de vizitatori intră zilnic între zidurile transparente, să-l cunoască mai bine pe ăla care a declanşat un val de teroare mondială cu simpla prezenţă. Se rostesc fraze pompoase, vorbitorii se înneacă în aprecieri laudative, lumea a luat-o pe calea cea dreaptă.
„Sacrificiul poetului, copii, nu este unul demonstrativ, ci se afirmă prin conotaţia sa universală. Avem de-a face cu un scriitor fugitiv, nemarcat de orânduirea operei literare cu care suntem obişnuiţi, avem de analizat o entitate nocivă speciei noastre care, în lipsă de altceva, ne-a catalogat drept nefaşti, inoportuni şi idioţi. Din fericire pentru noi, serviciile secrete şi oamenii de ştiinţă au împiedicat răspândirea scrierilor sale dar, ca dovadă că libertatea individului şi drepturile omului sunt respectate, au permis această Casă Memorială “Dăncuş”, exemplu grăitor şi de netăgăduit al faptului că traversăm o epocă de mari împliniri umanitare şi civilizaţioniste. A fost Ştefan Doru Dăncuş un erou, un spirit vizionar, copii?” întreabă profe-soara grăsuţă, cu părul numai bucle şi spray frumos mirositor. “Nuuuuuuuuu”, răspund în cor toţi învăţăceii mei.

“Pelerinajele la Casa Memorială “Dăncuş” încep să-şi piardă audienţa, spune un comunicat remis redacţiei noastre de Agenţia Mediafax. Celebrul Ştefan Doru Dăncuş, autor a numeroase atentate la liniştea şi supuşenia cetăţeanului de rând a fost trecut în Cartea Neagră a Nesiguranţei Umane, alături de Alexandru Macedon, Napoleon Bonaparte, Mahomed, Hitler, Stalin, Ceauşescu, Isus, Dumnezeu şi dracu. Suntem în măsură să vă informăm că, în urma unei hotărâri pe care autorităţile locale au luat-o cu unanimitate de voturi, Casa a fost închisă şi urmează a fi demolată în curând. Martori oculari care au fost la faţa locului, susţin că, în ultimele zile în care casa a fost deschisă vizitatorilor, au observat în vitrinele oficiale un manuscris inexistent până atunci din care reproducem:
“acum sunt bătrân şi bogat Doamne
sunt unul din cei mai mari scriitori ai pământului
am lăsat cu limbă de moarte să mă îngroape
lângă Tine – în mormântul acesta frumos
ca un templu – cu placă din beton
şi băncuţă pentru reculegere.
vor veni să ne viziteze turiştii şi tinerele speranţe
ale poeziei
cu ghizi pătrunşi de importanţă
am creat şi locuri de muncă
şi sentiment naţional
şi operă nemuritoare
cineva “de la cultură” va citi cu voce gravă
pentru numeroasa şi înfiorata asistenţă
(unii lăcrimând fotogenic
alţii încremeniţi în
cuviincioase poziţii):
AICI ODIHNESC:
DOMNUL DUMNEZEUL NOSTRU
STĂPÂNUL LUMII ŞI AL UNIVERSULUI
ŞI:
POETUL ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ
NĂSCUT LA: 4 AUGUST 1968
DECEDAT LA: 5 SEPTEMBRIE 1998
DORMIŢI ÎN PACE!
FIE-VĂ ŢĂRÂNA UŞOARĂ!
Specialiştii chemaţi să dezlege misterul au interzis accesul publicului în incinta Casei urmând ca, după finalizarea expertizelor, să explice într-o conferinţă de presă ce a determinat apariţia bruscă în România a acestui neobişnuit document”.
Impersonal, scurt şi sacadat, Andreea Esca – PRO TV.
Vă mulţumim şi vă invităm să urmăriţi în continuare emisiunile noastre.

E o dimineaţă în care aş sta şi m-aş îmbăta metodic, nelăsând lucidă nici măcar o hematie a sângelui. Trăiesc o catastrofă personală ca – de altfel – toată lumea. Prea am fost împotriva curentului, prea mi s-au părut acţiunile omenirii nişte jocuri simple, prea am râs de goana societăţii spre idealuri minore. E cazul să mă încrunt şi eu, să am griji, probleme, situaţii de rezolvat, să mă trezesc temător şi crispat în faţa zilei ce începe. E cazul să nu mai râd, e timpul să mă adaptez răutăţii generale, să trepidez orgiastic atunci când calc în picioare pe cineva. A venit vremea să fiu ca ei, să cârtesc împotriva conducătorilor, să mă încui în casă şi să nu primesc colindători de Crăciun, să zugrăvesc toată viaţa săli de clasă şi să sap şanţuri, să mă las de scris – asta va atrage după sine în mod sigur tendinţa de-a citi ziarele – să arunc la gunoi paginile de până acum, discketele si CD-urile pe care mi-am înregistrat cărţile, să mă holbez la televizor în fiecare seară şi să mă minunez când aud la ştiri că există noi boli incurabile, că s-a aprobat euthanasia şi clonarea ţesuturilor umane. Să-mi spună nevasta să nu mai beau, că trebuie să plătim chirie, taxe comunale şi să răspund acelei femei că, dacă înainte beam pentru că eram scriitor, acum beau pentru că aşa fac toţi bărbaţii care lucrează ca muncitori necalificaţi, vin seara de la lucru, mâncarea e caldă, nevasta e disponibilă, totul e în regulă, am fost adus la ascultare.
Să nu mai beau – că taxe, chirie, telefon şi zăpadă pe acoperişuri. Să nu mai merg împotriva curentului, să nu insist în definitivarea prostiei mele, să sap şanţuri şi să vopsesc geamurile sălilor de clasă. Aşa-i moda astăzi, pe pământ. Să torn vreo doi, trei sau patru copii care să reprezinte împlinirea mea pe viaţă, să le aduc seara, când vin de la lucru, salam şi pâine.
Sunt înnegurat şi nu mă aştept la înţelegere din partea nimănui. Crispat şi spăimos, cu fruntea încreţită de probleme şi grija zilei de mâine, beau lichidul amar şi am radio-ul deschis. Mă ratez. Ai un bărbat beţiv, i se spune soţiei la lucru, la maşinile de cusut ale firmei, ea acceptă situaţia, asta e, va ţine casa toată viaţa, compătimită şi ajutată de colegele de serviciu, copiii vor creşte şi mă vor privi ca pe un netrebnic, ceea ce am şi fost, de fapt.
Viaţa-i simplă, dă-le-ncolo de complicaţii, să spun prietenului (prietenilor) cărora le fac cinste cu bere (e rândul meu).
Nu mi-a plăcut niciodată fotbalul. A venit vremea să merg la meciuri “cu băieţii”, să fac scandal în familie dacă nu am bani de bilet la stadion, s-o oblig pe nevastă-mea să împrumute de unde ştie bani pentru fotbal şi bere “cu băieţii”. Nu, să nu uit, să-i mai trag şi câte-o bătaie din când în când, să ştie că are bărbat.
Rahat. Viaţă de impostor, anii trec, îmbătrânesc, ajung nici măcar pensionar (firmele unde am lucrat o viaţă nu mi-au făcut carte de muncă), nevasta îmi dă în fiecare zi de mâncare, am trăit ca un secvenţial exemplar! îmi vine să strig, n-am creat probleme societăţii, n-am scris nimic împotriva curentului, am vieţuit conform planului, întreţineţi-mă că-s bătrân, daţi-mi cupoane pentru căldură şi abonamente cu tarif redus pe mijloacele de transport în comun, am fost ascultător, n-am călcat pe bec, am citit ziarele o viaţă, m-am dus la meciurile de fotbal şi am discutat despre curve “cu băieţii”.
Rahat. E dimineaţă şi mă îmbăt metodic, insistent, sunt un individ pe cale de-a se rata, ţelurile mele sunt de-acum simple, nu-i greu să fii săpător de şanţuri, i-am lăsat pe alţii să fie intelectuali de marcă, pe încăpăţânaţii şi meticuloşii timpului ăstuia dezaxat, am renunţat, gata cu ambiţia şi orgoliul, e prima mea zi în care conştientizez simplitatea, în care îmi cunosc viitorul şi doresc să nu se mai termine. Dar nu, de mâine voi fi muncitorul umil care ascultă de şefi, care poate fi tras la răspundere, care face case pentru alţii şi pentru un salariu de mizerie, care nu poate ieşi din mâzga şanţurilor, care îşi bate uneori nevasta pentru vinovăţii închipuite, care n-are de dat explicaţii, care trăieşte şi moare necunoscut, nevăzut, neluat în calcul de omenire, lipsit de onestitate şi mai ales de încăpăţânare şi ambiţie, un ins provizoriu ca toţi ceilalţi ce formează, în sens larg, societatea.
Iubesc această imagine multicoloră a deznădejdii, o ador, mă confund cu ea, mi-ar face plăcere să mă ofer lumii ca o perfectă expresie a delăsării şi înregimentării.
Realitatea e, însă, dură. Soţia mea e studentă, aseară am pregătit-o pentru examenul la filozofie, am stat până târziu în noapte. N-am mai făcut dragoste, a spus că e obosită. Aşa am învăţat să spunem, ca-n filme; m-am gândit că da, avem cu toţii obligaţii, inclusiv eu şi ea, că e un privilegiu să dormi alături de un raft de cărţi, cu el te poţi culca la nesfârşit. Soţia mea a plecat la facultate deja, când m-am trezit şi m-am spălat pe faţă mi-am remarcat ridurile şi părul rar, o să înnebunesc dacă mă voi ocupa în continuare de probleme importante, benefice pentru omenire.
Azi mi-am luat liber, în ţara asta e voie. Prin 1990 furam becuri din scările blocurilor şi le vindeam cu 25 de lei (pâinea costa 8). În 1995 eram căsătorit, începusem să fac copii. În 2000 eram divorţat, căutat de poliţie pentru neplata pensiei alimentare. Aveam altă soţie, alte gânduri, alte planuri de viitor. În 2001 am ziua asta liberă şi tendinţa de-a fugi de realizarea socio-profesională imediată. Caut cu disperare tragismul, această nuanţă a disperării îmi lipseşte din ce în ce mai mult. Sufăr şi-i invidiez pe cerşetorii oraşului în care locuiesc. Cioran n-a fost deloc prost când a zis: “La ce bun să părăseşti Coasta Boacii?” E clar că asta se datorează piedicilor puse demersului meu de un adversar prea slab dar, conform uzanţelor, lupta te fortifică, e de la sine înţeles că nu-mi voi lăsa baltă varianta, deşi e posibil să nu conving prea multă lume.
Opţiunea mea, cred, este minoră în raport cu deciziile ce se iau în marile săli internaţionale în care domnii vin la costum şi cravată şi-şi dau cu presupusul asupra viitorului omenirii. Individual, n-ai cum te opune acestor domni distinşi, la costum, cravată, maşină, hotel. Cărţile nu mai produc opinie de masă, se consumă în cerc închis, n-au audienţă, îţi faci duşmani dacă scrii cărţi: e posibil să fii un scriitor mai mare decât altul iar acela te va urî de moarte.
Curios, unii rezistă acestor presiuni, mai mult decât atât, au nevoie de ele ca peştele de apă. Ei sunt cei care câştigă – supravieţuitorii, adaptabilii, continuatorii omenirii în orice condiţii, rezistă oricăror dezinsecţii, dezinfecţii sau deratizări. Ei găsesc în permanenţă scuze şi soluţii. Ei nu concep să piardă o zi lângă sticla de alcool, ei au de lucru, au de pus lumea la punct. Maniaci. Ei sunt chemaţii, aleşii să prizeze drogul care te face important, au umplut holurile tuturor instituţiilor importante, ei au în ochi pierderea conştientă a identităţii, ei sunt încrengătura biologică ce guvernează: alfa şi omega. Cu ei poţi câştiga sau poţi pierde, depinde de clauzele alianţei.
Suntem pierduţi. Suntem la mâna lor organizardă. Suntem trimişi la săpat şanţuri şi la renovat şcoli în care Alina Raluca Popa ia nota 3 la geografie. Sau minus patru. Gata cu noi – cu mine. Am consumat ultimul gram de luciditate. Sunt muncitor necalificat, merg la meciuri de fotbal, la bere “cu băieţii”, îmi bat uneori nevasta şi tot uneori, mai prind câte-o curvă. În timpul liber, practic filozofia, un hobby costisitor, de altfel. Nu există un exemplar uman mai ascultător şi mai echilibrat ca mine: riduri, frunte încreţită, chiar şi rictus. Televizor, gaz, baie, salam.
“Freedom” – Tina Turner. Texte. “Frunză verde de dai n-ai/ Ia nu da să vezi cum ai”. Freedom. Şcoli înalte.

Am băut cafea în dimineaţa aceea şi s-a pornit o ploaie măruntă care mi-a dat peste cap toate planurile. Am renunţat la plecatul în oraş, dezorientându-mi femeia care aştepta în hol să mă încalţ. Sunt zile în care nu mă mai interesează absolut nimic din ceea ce societatea denumeşte “realizare profesională”. Sunt atât de mic şi autentic încât am senzaţia ciudată că sunt om şi în nici un caz altceva.
Zilele acestea îmi fac bine, mă energizează, mă pregătesc pentru celelalte, acelea în care trebuie să interacţionez cu regulile de comportament civilizat ale societăţii. În hol, femeia mea a înţeles totul, şi-a dat jos haina groasă, “o să fac o baie”, a spus. Iată o decizie înţeleaptă care, practicată la nivel general, ar face din femeie un exemplar reuşit al evoluţiei de tip Darwin. De ce rămân ele la stadiul de “Vechiul Testament”? Din pudoare, cred. De ce iau ele decizii înţelepte în dimineţi în care plouă şi asculţi muzică liniştită? Ce-ar mai fi de spus?
S-a umplut lumea de poveşti sau “vise”, cum le spune Sorin Comoroşan, unul din puţinii mei apropiaţi. E plin eterul de dedicaţii, scriitorii şi poeţii îşi dedică unul altuia cuvinte, muncitorii – unul altuia – minute în plus de muncă. Trăim într-o zonă a dedicaţiei generalizate. Ne spunem unii altora poveşti frumoase, suntem buni şi frumoşi şi tot ceea ce credem e în beneficiul aproapelui nostru, începând de la banul aruncat cerşetorului şi terminând cu bomba atomică. Noi vrem să ne facem aproapele fericit. De aici până la idolatrie nu mai e decât un pas, iar noi l-am făcut. Încercând să-i facem bine aproapelui, însă, îl excludem pe Dumnezeu. Îl anihilăm; îl forţăm pe acest “aproape” să accepte binele pe care i-l dorim din tot sufletul, îl îndepărtăm de la ideea de suferinţă pură, îi extirpăm acest organ ce reprezintă un surplus pentru corpul lui. Practicăm treaba asta de milenii şi încă n-am reuşit o operaţie completă. Din această cauză, omenirea nu s-a stins încă, e marcată de neîmplinire, de nereuşită, deziluziile sunt perene, fiecare generaţie trebuie să-şi încerce şansa de a-şi ferici aproapele, de-a folosi laserul sau ţesuturile clonate în impresionanta chirurgie ce ar trebui să elimine definitiv suferinţa. Fiecare generaţie dă greş, cu toate că uriaşele cunoştinţe genetice sunt lăsate cu straşnică limbă de moarte din tată-n fiu. Fericirea aproapelui nostru este ţelul nostru cel mai înalt, suntem mai presus de porunca “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”: noi îl idolatrizăm. El înţelege acest lucru şi ne linge recunoscător pantofii.
Nu sunt disponibil astăzi. Nu mai pot lucra astăzi în folosul aproapelui meu. Plouă. Muzică. Să-mi aprind o ţigară. Să nu mai dau telefoane pentru scuzele de rigoare. Sunt un Mefisto sărac cu duhul, doctor fără de arginţi. Aproapele meu va muri pe masa de operaţie, am epuizat toate cunoştinţele transmise de-a lungul mileniilor. Sărac dar curat.
Dar şi aproapele acesta are posibilitatea unei opţiuni proprii. Dacă nu se va lăsa sedus de o existenţă la întâmplare, va alege moartea ca argument suprem al vieţii,
Ceea ce vă dorim şi vouă
Şi întregii familii.
La revedere