Iuda: Doamne, dacă tot m-ai chemat, porunca Ta e lege pentru mine. Spune-mi pe cine trebuie să mai vând.
Dumnezeu: A venit vremea să cumperi, nu să vinzi.

Iuda:
Onorată instanţă,
Ştiţi cu toţii că eu am fost trădătorul lui Isus. Ştiţi, desigur, că eu sunt un avocat care face mereu un joc dublu. Astfel, într-o primă fază, am să vă dau toate detaliile despre acest acuzat:
A fumat, a băut, s-a drogat cu ceşti mari de cafea, s-a culcat cu mai multe femei, şi-a urât aproapele, a minţit, a furat, s-a crezut mai mare decât Dumnezeu, a zis că şi el poate face pământ, a zis că are tot timpul din Univers, a scăpat mereu de moarte, pardon, de des-fiinţare.
În al doilea rand, vă aduc la cunoştinţă faptul că a vrut să fugă de responsabilitatea de-a fi om şi a făcut doi copii pe care i-a lăsat de izbelişte atunci când (ştiţi prea bine) l-am găsit prin România aceea părăginită. Dăncuş a făcut multe necazuri autorităţilor. Nu vedeţi? N-a avut nici atâta bun simţ să se prezinte la această înfăţişare. Este neserios? Este. De fapt, la ce ne putem aştepta de la un vântură lume care a afirmat că nici de Dumnezeu nu se teme?
Cu toţii ştim că trebuie să-mi fac datoria. Rog să fiu lăsat să-l sărut pe obraz, căci numai eu ştiu cine este. Aşa îl pot aduce în faţa voastră; eu şi numai eu vi-l pot preda în chiar aceste momente. Doar eu pot să-l aduc la proces, doar eu îl pot identifica, doar eu îl pot înşela, numai eu am datoria de-al săruta pe obraz, eu!

Atunci am intrat. Erau la masă doisprezece oameni. Unul din ei s-a apropiat de mine, a vrut să mă îmbrăţişeze. Tensiunea era maximă, aproape că ardea intreaga lume a timpului; şi i-am tras individului aceluia o palmă de-a răsunat întreaga sală. M-am aşezat pe singurul scaun gol. M-am uitat la avocaţii apărării - încremeniseră în faţa îndrăznelii de a fi OM. În tăcerea de planetă moartă care se lăsase, am spus:
- Onorată instanţă, solicit dreptul universal de-al apăra pe Dăncuş. Începând cu prezenţa mea în faţa voastră, l-am absolvit pe Iuda de supliciu. Eu am ucis sinuciderea. Eu şi numai eu am dreptul de-a vorbi despre fratele lui Isus astfel:
În ziua în care OMUL a zis că nu se teme nici de Dumnezeu, Dumnezeu a intrat în templul lui. Am fost acolo atunci şi depun mărturie: în templul acela nu erau pe pereţi decât picturi ce reprezentau diferite momente ale supliciului lui Dăncuş. N-am văzut sfinţi, nici chipul lui Isus nu L-am văzut, nici Fecioara Maria nu era desenată, nici măcar Dumnezeu nu era pe acei pereţi. Peste tot - doar chipul lui Dăncuş.
- E frumos templul tău, a zis Dumnezeu, dar uite, acolo sus, pe boltă, mai trebuie puţină vopsea. Iar aici, în colţul dinspre poartă, mai trebuie puţin var.
Şi cu mâinile la spate, liniştit, S-a îndreptat spre ieşire.
- Tată, a strigat Dăncuş în urma Lui, să pun crucea pe acoperiş ori să n-o pun?
Dumnezeu a plecat fără să răspundă la această incredibilă întrebare.
Iată, onorată instanţă: Dăncuş nu are nici acum o cruce la căpătâi. De-atâta vreme trece din secol în secol, cu moartea pre moarte călcând - este bătrân şi disperat. A luat el, OMUL, asupra lui, greşeala lui Adam, a Evei şi a lui Cain, a cerut să fie pedepsit pentru toate greşelile generaţiilor care au urmat. Iată, în faţa voastră l-a pălmuit pe Iuda şi l-a absolvit de pedeapsă.
Lăsaţi-l să vină Acasă.