Din cînd în cînd prietenii îmi trimit articole din ziarele românești. E fascinant să le citești. Mă întreb uneori ce se întîmplă de fapt în România, ce se întîmplă în adîncul ei, în inima ei. E o țară atît de diversă, cu fanatisme religioase sau superstițioase prin satele Moldovei și alienări cibernetice prin net-caffee-urile orădene sau timișorene, cu sate mumificate în goana exilului spre peninsula iberică sau Irlanda, cu concursuri de miss la nivel de cătun și adolescenți dezorientați în dezamăgirile lor prin ”hood”-urile bucureștene. E o țară care de jure este parte a ”Statelor Unite ale” Europei și totuși de facto atît de imobilă în ”kazakstanismele” ei cumano-berladnice. O țară care în mare măsură nici nu înțelege și nici nu se întreabă de ce sînt încă atît de mulți printre fii ei nu departe de mentalitățile ridiculizate în profețiile brucaniene. România este o țară conservatoare cel puțin în manifestările anumitor generații și totuși permanent îndrăgostită de statalism, o țară care greu s-a desprins din comunism și totuși practic pînă astăzi fără nici un partid autentic de stînga care să mimeze măcar atașamentul față de proletariat (fiindcă e țară capitalistă, nu?). România despică în inima ei o prăpastie adîncă în care clasa de mijloc este atît de minusculă și instabilă și totuși maimuțărește cu talent apucături burgheze pe orice canal de televiziune. România este o țară atît de orgolioasă în iconografia ei, fiecare trăgîndu-și demnitatea din geți, romani, daci, apostoli, mucenici, atille, menumoruți, voievozi, haiduci, antonești, patriarhi, eminesti, ceausesti, brîncoveni, latiniști, interbelici, regi, generali, prinți, președinți, revoluționari, și un șir nesfîrșit de ”nași, cumetri și rude bogate sau plecate” și totuși se simte atît de singură în odiseea ei în care e convinsă că nimeni, dar absolut nimeni nu o poate înțelege cu adevărat.
Da, mă întreb uneori ce este de fapt în inima României. Deși unii poate m-ar întreba cinic dacă România mai are inimă. Nu știu. Nu sînt din cei care cred că inima României e prin Oaș sau Țara Moților. Și nici nu mai am nostalgii naive. Sînt doar curios. Poate pentru că dincolo de sentimentalismele noastre semi-slave și patricoid-mioritice realitatea există și nu are nevoie nici de ornamente pirogravate la Săpînța sau Voroneț și nici de fonduri europene. Această realitate crudă a acelei ”inimi”, așa cum este ea, aș vrea să o cunosc dar probabil cer prea mult, nici ziarele și nici interesantele povești ale lor nu îmi vor stîmpăra curiozitatea. Dar mi-o vor stîrni și mai mult în continuare. Și asta poate că nu e chiar așa de rău.