Mă plimb luându-mi rămas bun de la străzile oraşului, aud lătratul lor nostalgic, mă duc spre port la o ultimă întâlnire ... marea e un imens ring de dans pentru iubiri scufundate la mică adâncime, fumul caselor înalţă pânze negre ca nişte corăbii pline cu morţi, le aud cum vorbesc despre cei care mâine vor pescui din burta morţii, o femeie fără nume ...
Opresc la un bar pentru o cafea cu cardamon, e un caffe arăbesc; înăuntru, o femeie cu văluri se unduieşte chemăndu-mă într-o poveste nouă, dar nu renunţ la ceea ce mi-am propus pentru seara asta fără continuări. O privesc apropiindu-se, răspândeşte un miros ciudat, foarte ciudat.. . Totul se învârte în jur, ea, ei, în cafeaua cu cardamon îmi văd ochii plânşi. Chelnerul e un turc bătrân, ştie că îmi plăcea să beau cafeaua rece pe terasă ... are un separeu doar pentru cunoscuţi. E tăcut în seara asta, nici măcar nu mă priveşte... îmi deschide uşa din obişnuinţă, uneori vorbele sunt în plus, nelalocul lor ...Se aşează pe scaun în faţa mea nu cumva să mor în restaurantul lui... mă veghează ca un asistent, cafeaua are gust de iod, farfuria e o compresă plină de sânge, pe masă sunt forcepsuri pentru iubiri avortate, ce cuţite lucioase... mâna lui dusă la gură e o mască de protecţie împotriva microbilor, îi e teamă să nu-l molipsesc cu dorinţa mea de moarte...

Din spate văd o umbră, o simt acoperind geamul uşii... el se ridică şi vine femeia de la bar, ca o moaşă...
-Nu nasc, îi spun, mor... bărbatul pe care-l iubesc nu mă iubeşte...
-Ai o ţigară?
-Nu. Poate că am, dar o ţigară aprinsă e un semn de viaţă... nu vreau să mă ajuţi.
Se aude o melodie pe care am dansat-o noi în prima seară:
-Roagă-l să schimbe muzica asta, îi spun.
-Dă-mi o ţigară, insistă ea ( îi dau una).
-Ia şi poşeta, nu mai am nevoie de lucruri...
-Voiam să te rog: dă-mi mie actul tăude identitate, stau aici ilegal... o să-mi fac rost de acte şi o să ţi-l dau înapoi...
-Mi se pare absurd să-mi negociez identiatea, nici n-am murit (eu)
-Dar ai de gând să mori (ea) aşa că...nu-ţi mai folosesc...
Scot actele mecanic şi i le dau...uite şi poza lui..surâd amar... are ochii umezi...
-Şi ceva? nu plânge, nu mă impresionează...
Las banii pe masă, plec fără să o privesc...ies din bar fără să spun nimic, nu am ştiut niciodată să-mi iau rămas bun.. şi plec spre capătul pontonului. Vapoarele fac de gardă, ultimul nostru sărut a fost un salut de vapoare în larg, spuneai plângând...
Am minţit-o spunându-i că nu mă iubeşti dar plecarea ta departe e atât de grea... poate am înnebunit, poate că te-ai răzgândit şi mă aştepţi acasă... să mă întorc?... printr-o reducere la absurd a tuturor absurdurilor poate eşti acasă? Întorc maşina cu viteză, cu disperare, nu mai respect nici o regulă... cel mai scurt drum spre home of gloomy sunday... privesc de jos ferestrele ... mă sperie atâta întuneric... Nu. Atât a fost... ca un câine bătut plec spre ponton din nou... agitaţie... lumini de poliţie, faruri...
-Ce s-a întâmplat? întreb necunoscuţii de pe drum.
-A murit. S-a sinucis, îmi spune bătrânul barman recunoscându-mă şi venind spre mine.
-Cine?
-Ea. Ţi-au găsit actele la ea, ai murit...