Cine nu are prieteni să şi-i cumpere... pe bani puţini, să plătească pogonul de lumină şi mizerie din alţii, oricum, atunci când eşti beat de durere îţi torni singur paharul pe genunchi, dar măcar nu trebuie să-ţi ceri şi scuze pentru asta. Drumul spre casă duminică seara e mai lung decât în alte momente, e labirintic, ca şi cum s-ar scutura din încheietura coapselor o tăcere săracă în vitamine, calciu şi săruri, e un cimintir al iubirilor imposibile... pe ecrane uriaşe e proiectată aceeaşi secvenţă în care el o sărută pe ea, ducându-se apoi să moară pe frontul de vest sau de est ...
Îmi amintesc nopţile în care luminile oraşului erau stinse pentru aplicaţii ale unui eventual război, auzeam tancurile trecând strada spre întâlnire, vedeam dimineaţa urmele şenilelor pe asfalt iar blocul îmi părea o tranşee verticală ... eram soldaţi de toate vârstele, baricadaţi pentru o clipă în plus de nefericire...
Aş vrea să-ţi spun că o femeie aduce pace prin simpla ei prezenţă dar nu e aşa... în spatele nostru sunt pregătite florile negre, voaleta şi bulgărele de ţărână... Stau în faţa ta, căutându-ţi defecte, inventându-ţi imperfecţiuni prin aplicaţii strategice...îţi simt urmele puternic pe străzi, ne îndreptăm spre un război indecis al duminicilor fără nume, tancul trece ca o apăsare de clape, o muzică ciudată...
Maşina merge singură... nici nu ştiu unde, poate undeva unde viaţa modulează major ...sunt o proastă care aşteaptă drame cu happy end... cu Filemon &Baucis, fericirea e o rupere de nori în doi pe vreme senină... dar noaptea asta nu respectă culorile, se răzbună pe noi...
Uneori sunt delicată ca degetele unui copil, alteori agresivă, prea puternică pentru pielea strâmtă pe care o îmbrac, înec în alcool vocea păbuşită a unei iubiri ca pe un buchet de flori ajuns prea târziu la uşă, mirosind a moarte, a părăsire de visuri ... cu atât mai tragic sună şoaptele tale, amare de atâta farmec pe unduirea unui ultim blues, unui ultim sărut, unui ultim da, unui ultim nu... ce contabilităţi periculoase ţinem... anii...

Ne ataşăm de animale dar oamenilor le punem botniţă... maşina e doar o cuşcă ce se plimbă nebună prin universul strigoilor de duminică... mă întreb unde pot găsi uşa a unui om adevărat, ori un om în pragul unei uşi deschise, cu adevărat... e gloomy sunday...

II

Mă plimb luându-mi rămas bun de la străzile oraşului, aud lătratul lor nostalgic, mă duc spre port la o ultimă întâlnire ... marea e un imens ring de dans pentru iubiri scufundate la mică adâncime, fumul caselor înalţă pânze negre ca nişte corăbii pline cu morţi, le aud cum vorbesc despre cei care mâine vor pescui din burta morţii, o femeie fără nume ...
Opresc la un bar pentru o cafea cu cardamon, e un caffe arăbesc; înăuntru, o femeie cu văluri se unduieşte chemăndu-mă într-o poveste nouă, dar nu renunţ la ceea ce mi-am propus pentru seara asta fără continuări. O privesc apropiindu-se, răspândeşte un miros ciudat, foarte ciudat.. . Totul se învârte în jur, ea, ei, în cafeaua cu cardamon îmi văd ochii plânşi. Chelnerul e un turc bătrân, ştie că îmi plăcea să beau cafeaua rece pe terasă ... are un separeu doar pentru cunoscuţi. E tăcut în seara asta, nici măcar nu mă priveşte... îmi deschide uşa din obişnuinţă, uneori vorbele sunt în plus, nelalocul lor ...Se aşează pe scaun în faţa mea nu cumva să mor în restaurantul lui... mă veghează ca un asistent, cafeaua are gust de iod, farfuria e o compresă plină de sânge, pe masă sunt forcepsuri pentru iubiri avortate, ce cuţite lucioase... mâna lui dusă la gură e o mască de protecţie împotriva microbilor, îi e teamă să nu-l molipsesc cu dorinţa mea de moarte...

Din spate văd o umbră, o simt acoperind geamul uşii... el se ridică şi vine femeia de la bar, ca o moaşă...
-Nu nasc, îi spun, mor... bărbatul pe care-l iubesc nu mă iubeşte...
-Ai o ţigară?
-Nu. Poate că am, dar o ţigară aprinsă e un semn de viaţă... nu vreau să mă ajuţi.
Se aude o melodie pe care am dansat-o noi în prima seară:
-Roagă-l să schimbe muzica asta, îi spun.
-Dă-mi o ţigară, insistă ea ( îi dau una).
-Ia şi poşeta, nu mai am nevoie de lucruri...
-Voiam să te rog: dă-mi mie actul tăude identitate, stau aici ilegal... o să-mi fac rost de acte şi o să ţi-l dau înapoi...
-Mi se pare absurd să-mi negociez identiatea, nici n-am murit (eu)
-Dar ai de gând să mori (ea) aşa că...nu-ţi mai folosesc...
Scot actele mecanic şi i le dau...uite şi poza lui..surâd amar... are ochii umezi...
-Şi ceva? nu plânge, nu mă impresionează...
Las banii pe masă, plec fără să o privesc...ies din bar fără să spun nimic, nu am ştiut niciodată să-mi iau rămas bun.. şi plec spre capătul pontonului. Vapoarele fac de gardă, ultimul nostru sărut a fost un salut de vapoare în larg, spuneai plângând...
Am minţit-o spunându-i că nu mă iubeşti dar plecarea ta departe e atât de grea... poate am înnebunit, poate că te-ai răzgândit şi mă aştepţi acasă... să mă întorc?... printr-o reducere la absurd a tuturor absurdurilor poate eşti acasă? Întorc maşina cu viteză, cu disperare, nu mai respect nici o regulă... cel mai scurt drum spre home of gloomy sunday... privesc de jos ferestrele ... mă sperie atâta întuneric... Nu. Atât a fost... ca un câine bătut plec spre ponton din nou... agitaţie... lumini de poliţie, faruri...
-Ce s-a întâmplat? întreb necunoscuţii de pe drum.
-A murit. S-a sinucis, îmi spune bătrânul barman recunoscându-mă şi venind spre mine.
-Cine?
-Ea. Ţi-au găsit actele la ea, ai murit... |