Cititi aici prima parte a acestei povestiri.

***

Cum să scriu, Vlad? Cum să fac asta? Totul e ciudat de fiecare dată când intru în casa aceea. Dacă mă aşez la masă şi vreau să scriu, mă trezesc scriind cu totul altceva decât am de gând.
- Cum adică?
- Păi, vreau de exemplu să descriu capul patului pe care am scrijelit când eram mică „tataie prostu” şi în loc de asta scriu despre petrecerea aceea la care am fost amândoi şi de la care am fugit în parc. Numai că de data aceasta e parcul de aici, din Craiova, mi se întortochează pădurea, aleile din adolescenţă... Cum să scriu? Spune-mi cum se scrie o carte! De la ce capăt se apucă, cum o conduci, cum nu laşi personajele să-ţi scape printre degete. Tu ştii să faci astea, tu eşti scriitorul, pe tine te ascultă personajele. Pe mine m-au zăpăcit întotdeauna.
- Ei, nu mai vorbi prostii. Ştiam eu că vei scrie din nou. Şi oricum, ce personaje ai vrea tu să o ia razna? Doar e vorba despre bunicii tăi, despre rudele tale. Oameni care au trăit cu adevărat sau care mai trăiesc încă. Cum ar putea să o ia razna îmtâmplările gata trăite?
- Vlad, e ridicol să-ţi spun chiar cât de ridicolă mă simt acum. Dar acolo e altfel.
Pauză. Vlad trage din ţigară la „capătul celălalt al firului”. Aud asta, dar nu reuşesc să mi-l imaginez.
- N-ai rezistat nici de data asta.
- Nope.
Iar pauză. Apoi:
- Şi ce naiba caut eu în povestirea asta pe care o scrii despre casa bunicilor tăi?
- Vlad, eu nu scriu. Eu nu mai pot să scriu. Casa scrie ceva. Mie mi-e indiferent.
- Uhuuu. Sounds interesting. Baby, ai un subiect bun. Aproape că mi-e necaz că nu am timp să vin şi eu lângă tine. Mi-e dor să scriu.
- Da. De ani de zile ţi-e dor.
- Aşa, şi?! E normal să-mi fie dor, eu sunt scriitor. Trebuie să scriu. Ştii, iubito, ţi-am spus eu că vei scrie până la urmă. A luat mai mult decât am crezut, dar...
- Vlad, mai scuteşte-mă. Aproape că aş aprinde şi eu o ţigară acum, dacă aş şti cum.
- Vrei să te învăţ?
- Nu, de fapt mi-ar fi lene.
- Mai stai mult acolo? Poate reuşesc să-mi iau şi eu câteva zile de concediu şi fugim pe undeva. Ai să ai linişte să-ţi scrii cartea. Şi nu te mai frământa atâta, scrie cum îţi vine.
- Nu liniştea îmi lipseşte. Mă ştii tu pe mine agitată de ceva?
- Nu, ai dreptate. Mai agitată e o stâncă îngropată într-un munte decât tine. Dar acum vorbeşti anapoda, iubito. Respiri greu şi vorbeşti aiurea.

***

Mă trezesc tremurând. Ceva ca un foc îmi arde sub limbă, picioarele mi-au amorţit şi muşchii inimii se strâng ca în jurul unui cuţit de frig. Nu am pătură, îmi dau seama, Doamne, nu am pătură, am venit doar cu două rânduri de aşternuturi de pat, e iulie nu m-am gândit la pătură. Nu pot cu nici un chip să mă ridic, tot ce pot este să mă încolăcesc în mine, să mă lipesc de pat, de undeva trebuie să iau căldură. Am geaca în şifonier, trebuie să reuşesc să ajung să o iau, altfel inima mi se va strânge şi ea după ultima picătură de sânge, pielea îmi va deveni din ce în ce mai albă iar pereţii camerei se vor duce din ce în ce mai departe.

Vlad. Am vrut întotdeauna să-ţi povestesc despre şoimi. Despre cum închid ochii şi în faţa mea se deschid nişte porţi. Despre cum ani la rândul am stat pe marginea lor, sprijinită şi uşor aplecată înspre înăuntru, furând, gustând teama, luptându-ma cu privirea ei roşie. Despre cum, în ziua când te-am părăsit prima dată (aş putea spune altfel, ziua în care am început să plec), am tras de porţi cu ambele mâini, porţile acelea aşezate în mijlocul a nimic, şi am trecut dincolo. Dintr-o dată am plutit, privirea mi-a devenit ascuţită, m-am simţit ca în apă, de parcă aerul şi-ar fi schimbat densitatea. Dincolo eram deasupra platoului meu cu şoimi de la Pietrele Şoimilor, pe undeva pe lângă Tuşnad, pământul îmi trimitea mii de semnale încă necunoscute, viteza mai ales mă ameţea, viteza mea, dar mai ales viteza cu care puteam să disting totul, tăria cu care culorile mă izbeau, mă simţeam în egală măsură suptă de cer şi de iarbă. Şi apoi un chiot, şi m-am văzut pe mine întinsă cu faţa spre nord, cu ochii închişi, m-am auzind spunând în gând descântece pentru chemat păsările, mâna neînmănuşată întinsă în sus, ochii albaştri, tăioşi, înfipţi în ochii mei, în ochii mei cu care zburam peste toate. Eu, chemându-mă. Eu, cu degete lungi, îmblânzindu-mă pe mine, cu aripile larg deschise în planare. Şi apoi setea.

Dar noi nu ne mai vorbim de mult, Vlad. Nu e nimeni lângă mine, în poiana cu pietre şi un singur copac. Numai eu şi şoimul.

- Ai spus şoimii.
- Poftim?
Pe podea, un puşti blonduţ, cu picioare subţiri, strânse sub el, mă priveşte.
- Spuneai ceva de şoimi. Dar în povestea ta nu este decât un şoim. Unde sunt ceilalţi?