Uite-aşa! Cum- necum, mai de voie, mai de nevoie, am săvârşit-o şi p-asta. Muri. Eh, nu mai ştiu dac-am murit de moarte bună (adică cum „moarte bună”? poţi să-i zici la muierea cu coasa aşa o grozăvie, cum c-ar fi bună? mă rog...)...care va s’zică de moarte bună – mă rog – de moarte nebună, de boală ori de plictiseală. Apăi nici că mai contează! Când te vezi ditai omu’ culcat pe spate, cu mâinile împreunate a neputinţă si cu pardon în sus, să se zgâiască toţi la tine ca la mumiile egiptene, să-ţi numere toate firele de păr din cap – ce ţi-a mai rămas, că deh! – şi să se bucure, bucura-s-ar ca mine! că ai fost tu, vezi bine şi Doamne-ajută că n-au fost ei...Şi-n timpu-ăsta să nu poţi să mişti nimic, ori să le zici una să le meargă fulgii, să nu se mai bucure cu-atâtea lacrimi. Adică: „vezi, nene, ce te-am iubit noi pe tine, ce jale ne-ai lăsat în suflete” bla, bla. Fugiţi d-aci, bă, că vă ştiu eu ce maimuţoi îmi sunteţi! Până mai ieri m-aţi fi mâncat cu tot cu pene – noroc că n-aveţi voi dinţi pentru mine – şi-acuma...hai, roiu! c-aţi început să puţiţi.
Cugetând eu aşa – vezi bine sunt un cugetător, şi-aşa am să rămân, până...na! că era să zic pân-oi muri, mă rog, până n-oi mai avea cu ce. Să cuget, bre, că doar nu...mă rog, deşi n-ar strica... Aşa, cugetând, deci, lăsând la o parte necazul de-a nu mai putea face ori spune ceva, am descoperit niscaiva binefaceri în treaba asta cu mortăciunea. Bunăoară, poţi să-i vezi pe toţi care se preumblă pe la capul tău cu flori şi lumânări (cât am trăit nu mi-aţi fi dat un capăt de aţă, şi-acuma tot voi veniţi să mâncaţi de la mine. Aşa-i c-abia aşteptaţi să mă vedeţi în fundu-ăla de groapă şi să-ncepeţi degrabă să vă-ndopaţi? Nesătuilor!)...aşa, poţi să-i vezi pe toţi şi să le măsori meschinăria. Îi vezi ca-ntr-o oglindă fermecată, cum nu se văd ei în oglinzile-alea spurcate şi mincinoase-ale lor, care le-arată doar ce vor ei să vadă.
Uită-te la baba Leana, ce se mai chinuie, săraca:
- Gheorgheee ...Gheorgheee... şi iar Gheorghe!
Ho, că te-am auzit! Adică de ce „şi iar”, de două ori nu era de ajuns? Dă-te mai încolo, uruitoareo, că mi-ai spart timpanele! Oi fi io mort, da’ surd nu sunt.
Asta-l strigă pe bărbac-su, că tot Gheorghe l-a chemat. O fi crezând că mă păcăleşte, că nu-mi mai aduc aminte. Şi ce dacă-s mort, asta-nseamnă că-s şi uituc? Babă sclerozată!
Ia uite şi la nevastă-mea:
- Gheorghiţăăă...Gheorghiţăăăă! (să nu zici „şi iar Gheorghiţă”, că sar la tine!) Un’ te duci tu Gheorghiţăăă?
I-auzi, fa! Ia mai zi, că-mi place! Gheorghiţă, ai? Mie Gheorghiţă mi-a zis doar mama, când eram copil. Tu din „tâmpitu’ dă Gheorghe” nu mă scoteai. Vezi, d-aia-i bine să moară omu’! şi ce mă-ntrebi un’ mă duc? N-ai zis tu să mă duc? Că nu era zi să nu mă trimiţi: „ Du-te, ducea-te-ai pă pustii! Că l-ai făcut om p-ăla cu cârciuma din colţ.” L-am făcut, şi ce? Tre’ să facă omu’ ceva cât trăieşte. Că uite după aia ce pate – stă să-i facă lui alţii. Drept îi? Acu’ ce nu-ţi convine că plec? Eheee...las’ că ştiu eu. Păi cine-o să-ţi mai sape ţie, cine-o să-ţi mai cosească, cine aia, cine ailaltă? Pentru aia şi-ailaltă, nu zic, oi găsi tu înlocuitor, da’ să ştii că coasă ca a mea n-are nimeni. P-asta pot s-o jur, că-i verificată. Auzi, ia nu te mai boci atâta! Ia-te de mână cu baba Leana şi jeliţi-l pe Gheorghe-al ei. Că io, dacă stau să mă gândesc bine, chiar mă bucur c-am scăpat de muncă...şi de-o urâtă ca tine. Ptiu! Că urâtă mai eşti! Cum nu te-am văzut io toată viaţa? Mi-oi fi făcut ceva cu ţiganc-aia de venea toată ziua după mălai. Las’ să fie la voi! Uite, să-ţi spun drept, dac-aş mai avea o viaţă, nu te-aş mai lua nici mort. Nici cum? Mă rog...nu te-aş mai lua nici cu ţigancă, nici fără ea. Vezi, d-aia-i bine să moară omu’ – se mai deşteaptă şi el oleacă. Nu era vorb-aia: „mai bine mai târziu, decât niciodată”?
Ia te uită cine-a venit! Săru’mâna, părinte! Nu răspunzi, ai? Te-ai făcut gomos! Păi cum să nu te faci, dacă astea să calcă pe picioare, care-ajunge mai repede să-ţi pupe mâna. Ce-oţi fi crezând, paparudelor, că v-aţi asigurat locu-n rai? S-o credeţi voi! Puteţi să-l ţucaţi pe popa din creştet până-n tălpi, că tot iadu’ vă-nghite, păcătoaselor! Las’ că vă ştiu io! Duminica vă-nghesuiţi la biserică, şi-n loc să vă-mpăcaţi cu Dumnezeu, vă uitaţi la pălăria coanii preotese, şi-o bârfiţi că nu şi-a pus basma. Şi de-ar fi numai ăsta păcatu’ vostru! Hai, nu-l mai sufocaţi pe părintele, lăsaţi-l să-mi dea şi mie niţică importanţă, că-n rest numai lui i se dă. Ca atunci când a fost cu-mpărţitu’ loturilor – zice primaru’: ” Mă Gheorghe, uite ce m-am gândit eu, tu eşti băiat bun (m-am mirat, atunci aflam şi eu prima dată, da’ cum era să-l contrazic?) – tu eşti băiat bun – zice – adică eu – şi n-ai să iei foc dacă-ţi dau ţie terenu-ăla din care tot ţâşneşte apa, c-a fost lac mai acu’ câţiva ani, da’ părintele nu-l mai vrea, că dacă tot nu mai are peşte...şi uite, i-l dau p-al tău, că-i îngrijit, sol fertil, mă-nţelegi...un preot avem şi noi, dacă se supără şi pleacă, vine altu’, care s-ar putea să râvnească la al meu...şi nu-i bine, un primar avem şi noi, şi dacă...mă-nţelegi?
- Îhî... da’.....
- Hai că eşti băiat bun! Na o ţuică!
Un primar avem şi noi, şi ăla deştept foc. Ştia el că pentr-o ţuică putea să-mi dea pământ şi-n Marea Neagră. Că, deh, sunt băiat bun, adic-am fost...mă rog...
I-auziţi ce zice popa! Taman a rostit „bun creştin” (despre mine vorbeşte? Am trăit s-o aud şi p-asta! Sau...mă rog...am murit s-o aud şi p-asta). Păi cum, părinte, nu ziceai mata că n-aş fi, când mă-ntâlneai la cârciumă:” Mai treci şi tu, Gheorghe, pe la biserică, să-ţi mai speli păcatele!” Io dam din colţ în colţ cum puteam: „D-apăi, părinte, sărăcia mea! că nu mai am timp să mă spăl nici pe mine, dar’mite cele păcate!” Eh, acuma oi vedea ce-oi face cu ele!
„...şi iartă-i păcatele pe care le-a săvârşit, cu fapta, cu gândul ori cuvântul...”
Aşa da! Zi-i, zi, că zici bine! L-auzi, Doamne, pe părintele? El a zis, n-am zis eu!
„...şi de-a fost afurisit de vreun preot...” Cum, cum? Cred că n-am auzit bine! Cum să facă asta o faţă bisericească? Eu nu mi-am afurisit nici porcu’ din bătătură. Doar l-am mâncat. Da’ asta-i altă poveste. Şi-n post. Da’ ce mai contează? Auzi, părinte, mie treba cu afurisitu’ nu-mi miroase-a bine. Nu că eu aş mirosi acu’ mai frumos, da’...eşti sigur că n-ai încurcat cărţile? Ori că n-ai sărit vreun rând?
„Dumnezeu să-l ierte!” Aha! Şi cu asta aţi scăpat de mine. O! Să vezi c-acu-ncepe „veşnica pomenire”, unde se plânge mai rău ca la telve...tleve...terfe...novelele-alea, bre, de-ncepuse şi muierea mea să se uite, până m-am dat la ea şi i-am zis că-i dau io ei telenovea de cinci ori pe noapte. De-atunci n-am mai văzut-o uitându-se, da’ când dispărea mai mult de-acasă şi-o-ntrebam de unde vine, zicea:” Am fost la a lu’ Costică, la telenovea”. Şi cum vorbea aşa, cu dus-întors, eu nu prea ştiam ce să cred, da’ nici n-am cercetat cazu’, că era Costică ditai omoiu. Cât despre-a lui...nuş’ ce să zic...
Ia, cât se mai jelsc babele-astea, să mai cuget şi eu o fărâmă, că când m-or mânca viermii, cu cugetări cu tot, m-oi tot odihni.
Era unu’, Eminescu, parcă murise şi ăla, da’ mi-a spus învăţătoru’ când i-am săpat via şi se-nvârtea pe lângă mine miorlăind la poezii, mi-a spus c-a zis ăla una bună de tot şi taman mi-am adus aminte de ea: „Mâna care-a dorit sceptrul universului şi gânduri/ ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri”.
Acuma, io sceptru n-am avut, nici univers, decât vreo două ziare rămase de la bunicu’, da’ sapa şi coasa nu mi-au lipsit. Nici sticla cu ţuică, mă rog...Da’ cum stau io şi cuget – cât mai am cu ce, v-am zis – mă gândesc că n-am prea fi avut loc toţi patru între scândurile-astea. Da’ de m-ar fi iubit muierea mea (ptiu, urâtanie! Mai bine nu!), măcar la sticlă şi tot i-ar fi făcut loc. Las’ să bea ei, că nu se mai satură!
Ce, ce-aveţi, bre? Unde mă duceţi? Staţi că n-am terminat! Eu tocmai ziceam ceva de...

Da’ bine că mi-aţi pus capacu’ şi m-aţi trântit în hău-ăla, acu’ ştergeţi-vă lacrimile şi la masă! Potârnichilor!
Ce s-a auzit? Te pomeneşti c-avea dreptate Eminescu-ăla, uite, vezi, p-asta o uitasem:
„ Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi...orice-ai spune/ peste toate o lopată de ţărână se depune”.
Bre, Eminescule, bre, m-auzi? Ai greşit, bre, cu poezeaua matale! Nu e doar o lopată, e mai multe...pune ăştia la ţărână pe tine, cât să fie siguri că nu mai ieşi de-acolo-n veci. Auzi, nu te supăra, da’ n-am stat să le-număr, că m-a cam luat oboseala...