CortexT

CORECTITUDINEA ARTISTICĂ

România Literară a avut o idee publicistică excelentă pentru ultimul număr (totdeauna greu de făcut, vezi Caragiale, eternul ministru al tuturor trebilor dinăuntru ale românilor) din 2005, câteva parodii în stil „corect-politic” după unii scriitori clasici de-ai noştri. Paginile sunt de tot hazul, dar ele ne pot provoca să ne gândim din nou (serios) la implicaţiile acestei paralizii a gândirii critice. Dacă în plan socio-politic această – cum să-i spun: ideologie? religie seculară? cultură? atitudine civică? – îşi poate afla justificările ei pe care nu le discut aici, aberaţiile încep în momentul în care ea îşi extinde pretenţiile asupra unor teritorii mai „gingaşe”. Cum ar fi, de pildă, cel al artei, al culturii în genere. Cultura fiind un spaţiu prin excelenţă al non-egalităţii, foarte denivelat, ierarhizat. A introduce aici tăvălugul egalitarismului cu orice preţ înseamnă a-i altera însăşi esenţa. De altfel, chiar părinţii luminişti ai gândirii social-politice contemporane vedeau lucrurile cu un mult mai mare respect pentru nuanţe. Ei au scris, fără să abandoneze bunul-simţ nu că oamenii sunt egali (ceea ce ar fi implicat o sfidătoare negare a realităţii) ci că ei se nasc egali în faţa legii. Atât. Şi e foarte mult. „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi” cum spune art. 1 din Declaraţia universală a drepturilor omului, votată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948.
Arta este un domeniu al violentei separaţii de planuri, şi a nega asta înseamnă a nega însăşi existenţa (nu esenţa, aici este spaţiul nesfârşitelor discuţii teoretice) artei. Domeniu al inegalităţii, şi chiar al inechităţii celei mai flagrante, arta – oricât de flou ar fi conceptul de valoare – instituie o diferenţă şi ca atare ea nu poate fi concepută ca putând fi supusă constrângerilor egalităţii. Sigur că pot exista fluctuaţii, intervale de mare degringoladă axiologică, creând senzaţia „dispariţiei tuturor valorilor” ca să-l parafrazez pe Nietzsche. Dar, chiar amestecate până la confuzie, valorile există în patetismul afirmării lor.
Noi ăştia „răsăriteni şi moale” avem experienţa nefericită a ultimelor consecinţe la care duce dictarea a ceea ce este corect artistic. De aceea suntem, cei din generaţiile mai vârstnice, oarecum imunizaţi la seducţiile gândirii comode a non-diferenţierii. Prea bătrâni istoriceşte, prea sceptici, ca să mai jertfim unor zei calpi. Arta însăşi, cu mult înainte de a apărea ideologiile non-diferenţierii, a făcut serioase eforturi pentru a trece pragurile. Şi totuşi… dacă luăm ca exemplu de pildă celebrul Pisoar al lui Marcel Duchamp sau vocabularul „cu bube” arghezian, vedem că, departe de a şterge distanţa dintre trivial şi artistic, aşa cum se crede îndeobşte, „înnobilând” orice obiect, ridicând-l la modul pur al harfei (în paranteză fie spus, o astfel de gândire este în sine contradictorie, dacă accepţi că obiectul trivial poate căpăta valoare artistică, accepţi în fond că el nu o are în principiu, că-i este atribuită printr-o simplă convenţie ori operaţie estetică), astfel de „coborâri” ale artei de pe piedestalul sublimului nu fac decât să accentueze şi mai apăsat situarea lor pe paliere ontologice (iertată fie-mi vorba mare) diferite. Arta se impune şi nu se poate lăsa aşteptată. Ea este verticală, şi obstinaţia de a o reduce la o lume cu doar două dimensiuni este cea mai spectaculoasă auto-castrare intelectuală pe care o execută lumea actuală, suspendată la trapezul istoriei.
O contradicţie explozivă stă la temelia unor gândiri contemporane: pe de o parte încurajarea fără limite a proclamării individualităţii ca auto-delimitare, pe de altă parte nivelarea, obligativitatea cazonă a gândirii după regulamente. Sigur: valoarea este obositoare, ea trebuie descoperită, crescută, ocrotită, încurajată, grădinărită cu multe sacrificii. Ea se opune legii de fier a lumii deja postume în care trăim, legea minimului efort, a distracţiei. Valoarea este obositoare ca un bloc fără lift: urci, cobori neîncetat, fără să ştii totdeauna prea bine la ce etaj te afli. Nu e mai simplu să instituim prin lege egalitatea lingurii cu Pieta? A ţipătului cu Palestrina? A poveştii de priveghi cu Război şi pace? Oamenii cu o astfel de gândire lobotomizată (excesiv de inteligenţi, unii) sunt prin excelenţă nefericiţi. Căci nu poţi trăi privind doar cu un singur ochi, când celălalt e bun, valid. Va sfârşi. fireşte prin a se atrofia de-adevăratelea. Facem figura unor anti-oameni platonicieni; noi, la multă vreme după ce am ieşit din peşteră (sau doar ni s-a părut?) ne opintim cu toate eforturile pentru a ne întoarce acolo, unde se văd doar umbre pe un perete. Ce sunt acestea decât mitul televizorului aplatizant (şi nu mă refer la imagine).
Ne repugnă relieful şi, în consecinţă, arta, care este relief prin excelenţă. Ce însemnau socratismul, anamnesisul? – pentru a rămâne în acelaşi sistem de referinţă? Tot un efort, şi încă unul remarcabil. Jos cu ele! Să stai într-o zi de o arşiţă ucigătoare, la umbra părelnică a unui arbore prăfuit şi să te întrebi ce este adevărul. Ce zădărnicie! Ba să te mai ia şi unul urât şi rufos peste picior, făcându-te de râs în faţa prietenilor care te considerau, orişicât, un om deosebit, o speranţă a tinerei generaţii de intelectuali. Cred că lui Socrate (dar lui Diogene sigur) i-ar fi plăcut „obiectul” lui Duchamp. Tocmai pentru că zgâlţâie inerţiile clişeului de gândire, pune în mişcare o comparaţie subînţelesă, face sângele să circule, provoacă, te aruncă în perplexitate, te ia de chică şi te scoate din mijlocul viiturii. Eşti salvat, deci nu mai eşti ca toţi ceilalţi. S-a instaurat inegalitatea mântuitoare. Critică, criteriu, criză, creaţie… lucruri de care ne-am îndepărtat pentru că ele presupun discriminarea, nuanţa, ierarhia. Şi, înainte de toate, selectiva nemulţumire. De sine şi de tot ceea ce te înconjoară. În fond, mă îndoiesc foarte tare că apostolii acestui şleah estetic absolut chiar îl pot accepta dincolo de expunerile ex cathedra. Şi argumentul îl găsesc în cunoscuta fabulă argheziană cu inventatorul cuiului. Într-adevăr, poate că oricine, în principiu, ar fi în stare să facă primul cui. „Poate chiar mai dichisit”. Cu o singură condiţie: să-i vină ideea. Şi aceasta, a naibii, nu vine decât unuia singur. Până când doctorii de gândire nu vor reuşi clonarea absolută a ideilor, în aşa fel încât, să descoperim toţi simultan, noua teorie asupra radiaţiei universale primordiale sau noua hartă a genomului uman sau o nouă simfonie, până atunci vom rămâne sublim de diferiţi, de incorecţi şi de frumoşi în varietatea cocoaşelor noastre. Oricât ar încerca dumnealor să ni le nivele cu marele caterpilar ideologic.

christian crăciun