Ca să nu exagerez, avem de-a face cu propriile orgolii. Avem de pus la punct propriile serbări care ne – ca pe nişte rarissime exemplare – slăvesc. Numai în depărtare se aud copitele unui cal grăbit. Călăreţul nu se vede, este una cu trupul animalului. Fâşiile de ceaţă poate fac parte din trupul prăbuşit în şa.
Ca să nu exagerez, avem de-a face cu semafoarele şi barierele pe care acest călăreţ obosit le întâlneşte de-o vreme încoace. El însă, cu toate piedicile, nu conteneşte galopul, ştie că la ora 10.00 începe şedinţa Tribunalului.
N-ai cum te ascunde de obligaţia participării la condamnarea bietului şi obositului călăreţ: el a intrat deja în oraş, s-a înălţat puţin în şa, priveşte dezorientat cetele pestriţe de pe bulevarde.
Deodată, din umbrele unei străduţe întunecate, ţâşnesc nişte siluete descărnate, lanţurile zornăie ca-n închisorile Evului Mediu. Călătorul este ucis în chiar acel anonim colţ de lume de o şleahtă anonimă, fără a mai reuşi să-şi prezinte, în faţa arogantelor bărbi judecătoreşti, apărarea.
Ca să nu exagerez, avem de-a face cu un simulacru de proces din care partea vătămată lipseşte. Suntem chiar tâmpiţi, prefăcându-ne că aşteptăm, la ora fixată, personajul principal al întâlnirii noastre; din morţi nimeni nu se întoarce pentru a reclama furtul calului.
Ca să nu exagerez, suntem de-a dreptul tâmpiţi, tresărind la fiecare zgomot al copitelor pe caldarâm. Nici un cod juridic din lume nu poate reda libertatea unui cal apărut ca prin minune în faţa Tribunalului. Este trimis la abator, această decizie încununând sfertul academic în care judecătorii au aşteptat ca împricinatul să se prezinte. În ultima clipă, pe holuri se aude zornăitul unor lanţuri concitadine. Ele ne tulbură somnul, ne insomniază.
Noi bocim, pentru că n-am reuşit să renunţăm la automobilele noastre. Am mai făcut un pas spre pierzanie. Păi chiar aşa, nu se cuvine să ne abandonăm vocaţia pentru un cal.