Ratatul universal (fragment de roman)

Prima oară când am aflat câte ceva despre mine a fost într-o toamnă fără evenimente majore. M-am văzut cu totul şi cu totul înafara mediului înconjurător normal. Eram mic, gras, ştirb, cu urechi ridicole, păr moale şi rar – o enormitate, şi aceea spălăcită până la a deveni neimportantă. Cutiile cu lapte concentrat cu ajutorul cărora bona urma să scoată din mine un bărbat de excepţie aveau desenate pe ambele feţe bebeluşi surâzători cu ochi albaştri, dezvoltaţi conform ultimelor estimări mondiale. Orice statistică din lume ar fi dat dreptate indicilor mei reali: eram predestinat nulităţii – legumă.
Dar eu, abia putând mişca mâinile şi picioarele grosolane cu care m-a blagoslovit natura inexplicabilă a părinţilor mei sau poate chiar Dumnezeu, am început, din pătuţul roz, pufos şi elegant, să urăsc acei “baby” drăgălaşi de pe ambele feţe ale cutiilor cu lapte supersterilizat, promotori ai comerţului modern cu imagini, aşa că am refuzat sistematic să ingurgitez alimentul acela stupid din grăsimi sintetice, prin urmare, refuzând cu osârdie să devin un bărbat de excepţie. Rezultatul a depăşit orice imaginaţie a mea: fără ştirea mamei şi tatei, bona m-a înfometat vreme de câteva zile şi astfel am învăţat, din primul meu an de viaţă, ce înseamnă greva foamei.
Am renunţat din motive de inteligenţă, dacă muream de inaniţie nu câştigam decât condamnarea bonei ceea ce era prea puţin în comparaţie cu imensitatea mea. Am acceptat cu resemnare dozele de lapte “ultimul răcnet”, alimentându-mi astfel ura faţă de drăguţeii cartonaţi cu ura faţă de femeia aceea îngăduitoare, simpatică şi simpluţă care a crezut că poate potoli revolta mea prin metodele sărmanei ei adaptări la mediu.
Această ură dublă mi-a marcat crunt primul an de viaţă; înverşunat şi perseverent, ştiind că n-are nici un rost să-i pedepsesc pe rotofeii cutiilor cu lapte, urma s-o ucid pe bonă imediat ce trupul fragil de care dispuneam ar fi permis o manifestare pe potriva planului.
La un moment dat am început să umblu în patru labe; de nervi, zgâriam parchetul şi mobilele luxoase cu unghiile care creşteau într-o zi cât într-o săptămână. Îmi creşteau dinţii, muşcam din palmele acelei bone iubitoare până începea să-i curgă sânge. Ea mă aşeza în ţarcul educativ şi pleca la baie de unde se întorcea cu palmele bandajate şi rămâneam uitându-ne unul la altul: ea – cu o nespusă dragoste pe faţă, eu – dezamăgit că n-am reuşit s-o ucid cu veninul primilor mei colţi.

Îi vedeam rar pe cei care mă doriseră cu ardoare. El avea diplomat cu cifru, îl lăsa lângă mine şi-mi făcea gugu-lugu sub bărbie, crezând că aşa îmi va câştiga bunăvoinţa – eu zâmbeam ca un imbecil, păstrându-mi nealterată dorinţa de răzbunare. Încântat la culme, el mai repeta gestul acela de încă 12 ori, număram în gând ştiind că după aceea urma întâlnirea cu Ea, care avea pantofi cu tocuri înalte. Ea se punea pe vine în faţa mea iar rochia din material scump aproape că-i plesnea pe pulpe.
- Puiul mamii, zicea, grăsuţule, frumuseţe mică, frumuşelule, zicea.
Mă uitam ca un bleg în ochii de un albastru deschis, plini de bunătatea maternă a tuturor femeilor din lume. Senzaţia de foame mi se accentua atunci când, după aceste dulci cuvinte, îmi mângâia căpşorul pleşuv. Întindeam spre ea braţele diforme implorând sânul acela primordial şi atunci intervenea el:
- Angel, trebuie să plecăm.
M-am obişnuit repede cu aceste întâmplări. După acele ultime cuvinte, eram băgat în âarc şi auzem, în cealaltă cameră, un foşnet ciudat: ai mei numărau banii pentru răbdarea acelei femei nespus de plină de grijă.
Plecau cu o maşină decapotabilă iar eu îi urmăream prin geamul securizat spre care dădea graniţa fenomenal de potrivită pentru puştimea miliardarilor. Stăteam nemişcat, îmi aduceam aminte de “puiul mamii, grăsuţule, frumuseţe mică, frumuşelule” şi nu înţelegeam ce reprezentam de fapt, de ce nu eram apelat cu “nenorocit gras şi roşu”, “imbecil urât şi diform”, “spurcăciune mică” sau cel puţin “tâmpit cretinoid”. Greu de explicat. Suspicioasă, bona îmi înfigea în gură biberonul cu lapte extra-super iar eu, conştiincios, îl sugeam până la ultima picătură.

Pentru procreatorii mei, primele cuvinte scoase au fost edificatoare: un gângav şi bâlbâit ca mine nu mai exista pe faţa pământului, aşa că s-au hotărât să-mi aducă profesori de dicţie, aşi în pronunţarea unor litere neverosimile. M-am opus din răsputeri şi, după luni întregi de suferinţă şi obidă, încăpăţânarea mea a dat roade: au fost concediaţi. Ca să nu rămân un veşnic neadaptat, părinţii mei au recurs la o strategie în concordanţă cu cele mai evoluate tehnici de învăţământ: au întregistrat sunetele lipsă din alfabetul meu infantil pe casete audio. După prima audiţie, am refuzat violent să particip la mascaradă. Opoziţia mea s-a dovedit cu totul şi cu totul neinspirată când am spart casetofonul dar urmările au fost compensate de extazul ulterior, prima senzaţie a curajului m-a moleşit, am adormit aproape instantaneu.
Maturitatea adulţilor însă, întrece orice limite. Au amplasat două boxe la înălţime, pe un perete, convinşi că invenţia lor va da, în scurtă vreme, rezultatul scontat. Timp de zece ore pe zi, cârâitul difuzoarelor îmi pisa creierul şi aşa maltratat de întrebări fără răspuns. Ca să nu înnebunesc, am fost nevoit să repet convingător problematicele sunete şi astfel am cunoscut înfrângerea. La trei ani o rupeam binişor pe limba oamenilor, ceea ce l-a bucurat atât de mult pe El încât îmi făcea de 14 ori gugu-lugu sub bărbie. Ca o involuntară revanşă, eu deveneam, cu fiecare zi ce trecea, tot mai spălăcit şi urât. Conştient de formele contradictorii în care eram înghesuit, urlam cât mă ţinea gura, ceea ce o făcea pe minunata mea bonă să apeleze la tot mai sofisticate tertipuri educaţionale.
Supus cu o consecvenţă înduioşătoare unor tratamente care de care mai inutile, mi-am găsit un refugiu totalmente ignorat de prietenoşii mei călăi: gândirea. Un refugiu pe care l-am descoperit cu uimire şi bucurie deoarece primele mele incursiuni în acest teritoriu mi-au dat deosebite satisfacţii: m-am întors împovărat cu o serie de instrumente de tortură pentru perverşii mei amici zilnici sau periodici. După o testare imaginară prealabilă, m-am oprit la un aparat format din 72 de lumânări aprinse şi plasate perfect pe cele 72 de puncte vitale ale trupului omenesc, descoperite într-o seară din pură întâmplare. Era o invenţie magistrală, condamnaţii se puteau prăji în voie sau aveau dreptul să se zvârcolească pentru a primi binemeritata plăcere a gâdilării produsă de ceara fierbinte.
Atras de imensele ţâţe şi lascivele şi unduitoarele fese ale doicii mele, care mi-au oferit imaginea celui mai elocvent supliciu, m-am apucat de realizarea practică a acestuia dar n-am reuşit să aprind decât primele lumânări: omniprezentă, buna mea îngrijitoare a stricat invenţia, provocând cu inconştienta ei amestecare în treburile altuia, scânteia genială ce avea să facă din mine o fiinţă liberă. Deşi mai rudimentară, noua invenţie avea o eficienţă de invidiat şi chiar o oarecare eleganţă.