Mariana

Îţi va fi greu cu mine, îi spuneam. Există într-o seamă de persoane o predispoziţie sălbatică de-a se comporta invers, de-a iubi ura, de exemplu. Nu m-a crezut. Doar atunci când a văzut că nu-i de ajuns scrisul, că nici sculptura sau muzica nu mă ajută destul, a cuprins-o o uşoară bănuială. A durat mult până a înţeles de ce beau şi ce fel de salvare e alcoolul. Până când şi-a dat seama că nu eu sunt fenomenul ei.
Ne-am despărţit civilizat, discutând lucruri nesemnificative la o cafea, ultima pe care am băut-o împreună la măsuţa cumpărată prin mica publicitate. O dimineaţă în care nu mai conta pentru nici unul vocabularul elegant sau temele mari - o dimineaţă comună multor cupluri care se trezesc într-o blândă atmosferă de sâmbătă şi nu au nimic programat pentru ziua aceea.
Ea n-a închis problema definitiv, admiţând că ar fi posibilă o viitoare experienţă, după rateul ce ne bântuia momentul. Nici eu n-am exclus posibilitatea şi astfel ne-am ascuns reciproc stânjeneala. „Mai vrei zahăr?”, „Nu, e bună aşa”, apoi ea mi-a povestit o întâmplare veselă din facultate iar eu una din armată. Se putea spune că nu ne despărţeam, că era o dimineaţă normală, fără conotaţii stridente.
La gară aproape că-mi părea rău: ne-am pupat convenţional, ne-am urat succes, erau aşa călduţe şi liniştitoare cuvintele încă ţi se făcea poftă de un climat casnic, plat, comod dar cert. N-am avut puterea să recunosc această evidenţă, am pierdut trenul, am aruncat din mână patru aşi pentru o formaţie infinită de dame cu valeţi.
Mă-ntorceam de la gară puţin buimăcit, nu credeam că aceste lucruri se pot rezolva atât de uşor. Eram cu capul în nori, nici nu mi-am dat seama că Marta îmi făcuse cunoştinţă cu un scriitor ungur abia venit în oraş. Plecau la un popas turistic din zonă, se duceau să se relaxeze şi să creeze, în portbagajul maşinii bărbatului au înghesuit câteva schimburi, cărţi şi maşinile portabile de scris. Ce mă interesa pe mine povestea lor? Ce-mi tot vorbea Marta cu obrajii roşii de înflăcărare lângă chioşcul acela din apropierea gării? Mă despărţisem de o femeie frumoasă, tandră, înnebunită după mine şi nu puteam fi indiferent. Nu era cazul să le spun ce situaţie apăsătoare am creat cu acel abandon, mai ales că mi-am adus aminte de cafeaua dimineţii şi abia aşteptam să mai beau o ceaşcă.

La început, garsoniera mi se părea prea mică pentru doi - acum mi se pare goală. De parcă n-ar fi mobilier. Mă uit fix la ibric, în speranţa că voi găsi o idee cu care să-mi umplu creierul. Lipseşte mobilierul în mişcare, un mobilier care-mi aparţinuse festiv un timp, căruia nu i-am intuit utilitatea şi care a avut bunul simţ de-a dispărea singur altundeva, la mica publicitate, poate. Nu-ţi poţi trişa la infinit creierul, oricât de bine-ai juca. La un moment dat se duc naibii toate yalele înverşunării tale, tot sistematicul tău raţionament.
Şi deodată mă înfurii. După ce am băut şi ultimul strop de cafea, în ibric a rămas zaţul. A plecat fără să spele ceştile, fără să le aşeze pe masa din bucătărie cu gura-n jos, ceştile nu vor mai lăsa nişte cercuri umede pe cele două file de ziar provincial. A plecat fără să o intereseze ceva din spaţiul în care şi-a depus de bună voie un fragment din timpul ei de viaţă. Nesimţita. Intenţionat a lăsat ceştile aşa, să-mi aducă aminte de ea, de truda ei în camera mea, în patul meu, în toaleta mea, cu mătura mea, cu buretele meu de şters praful... Ceva nu-i în regulă. Deci: înainte de-a veni ea aici, eu nu aveam nici mătură, nici burete de şters praful. N-aveam nici ziarul pe care punea ceştile spălate, nici măcar ceşti. Nici lenjerie pe pat, nici cartea lui Freud. Ce supliciu infernal a gândit fata asta, poate că zi de zi, ceas de ceas, numai la asta s-a gândit. Poate şi când bătea covorul sau curăţa cartofi, numai la asta se gândea. Şi când făceam dragoste? Părea naturală. Dar dacă simula? Nu era decât o femeie comună, utilă unui bărbat, nu egala lui. Ce răzbunare ridicolă, să lase mărunţişurile trecerii ei prin toată casa, să mă terorizeze prin aceste mici chiţibuşuri psihice cu inexistenţa ei! N-o să-i meargă: sunt un strateg de o sută de ori mai bun. Am să adun toate amănuntele şi am să le arunc la gunoi. Iată o decizie înţeleaptă. Şi în indignarea mea superioară deschid dulapul de haine, sertarele, caut sub canapea, în baie (până şi săpunul şi prosopul sunt ale ei!), în dulapul de bucătărie (portretul unui mare poet) şi umplu două sacoşe cu suveniruri. Când să ies: de ce la gunoi, de ce nu amărâtului de Mircea de exemplu, sau lui Şoani, lui Relu sau altui nenorocit din blocul ăsta plin de cersetori? Bine, aşa să fie. Le las pe amândouă lângă uşa de la intrarea în hol, cine le găseşte primul, ale ăluia să fie.
Revin în cameră şi mă întind în patul fără lenjerie. Ce povară! Bate cineva la uşă dar nu mă ridic. Mi-e lene de orice se-ntâmplă afară, în oraş, în ţară, pe plan mondial. Simt deodată parfumul, mă-ntind alene la geam şi-l deschid. Ciocăniturile în uşă au încetat.Vreau să dau drumul la magnetofon. Mâna se opreşte la jumătatea gestului. Nu-mi arde acum de Chopin, nici de alţii. Mă învârt prin cameră fără rost. Eliberat de spaima că trebuie să am grijă de o femeie, am rămas pustiu. Decât nimic, era bună şi spaima aceea, putea fi folosită oricând ca justificare, ca replică socială.
Era în încăpere starea de animal alungat de la grădina zoologică, ruinat, cu instinctele pierdute, îngrozit de faptul că i se oferă o libertate de care nu mai este capabil. Care-şi cere, cu ochi umezi încarcerarea, teritoriul sigur al bucăţii de carne. Acum cine-o să mai gătească, cine o să mai spele geamurile şi farfuriile? Ceştile matinale stau cuminţi, aşteptând să le mângâi ori să le sparg. Orice, numai să le bag în seamă. N-am mai suportat.
Au trecut câteva zile şi câteva femei prin patul meu. Ceştile au rămas tot acolo, zaţul s-a alterat - a început să prindă mucegai. Uneori stăteam şi le priveam, fumând. Nu mă gândeam la nimic precis. Viaţa mergea înainte, ca deunăzi, numai că nu aveam gaz în brichetă.
Aş putea să par, în ochii oricui, grosolan, dacă n-aş fi fumat în timp ce priveam urma trecerii ei. Am luat bolul cu mărunţişuri şi am găsit o cutie de chibrituri uzată, cu două-trei beţe. Între ele, un inel subţire din argint: inelul ei. Să nu faci nimic, să uiţi de ţigară, să priveşti fix obiectul ca pe ceva viu sau în letargie. Să nu ştii ce să faci cu el, să n-ai cui cere un sfat. Să-l pui pe un raft al bibliotecii şi să pleci la o bere, să-ţi risipeşti confuzia. Nu să-ţi limpezeşti - să-ţi risipeşti. Să te întorci târziu, să mai treacă nişte zile. Ceştile - tot acolo. Să găseşti sub covor, ajunsă cine ştie cum acolo, o batistă. O batistă a ei. Să renunţi la curăţarea covorului. Să te uiţi la ea ca la ceva mişcător, o meduză, să o pui lângă inelul-vietate. Să se adune astfel, încet-încet, o sumedenie de circumstanţe: o perie de păr uzată, un capac de spray, un bilet („Sunt la Irina. Face pizza după o reţetă de la Delia. Mariana”), o agrafă, o ilustrată neexpediată, un număr de telefon scris pe cartonul unui pachet de ţigări, o bucată de şiret fosforescent, catarama unei poşete.
După un timp, am privit aiurit colecţia, firava reconstituire. Ce să fi făcut, mi-am dat seama, eram răvăşit. Vecinul de sus asculta muzică sârbească. Am început să caut metodic, începând dintr-un colţ al locuinţei, fără a omite nimic. Am găsit în spatele canapelei o şosetă puţin galbenă pe talpă, a purtat-o, desigur, mai departe, trebuia să mai fi rămas nişte dovezi, am devenit febril, o revistă de integrame parţial dezlegată, ambalajul unui calculator de buzunar, o sticlă goală de lichior ieftin (l-a băut cu Irina şi Delia în noaptea când am fost pentru prima dată de serviciu la tipografie), o sfoară colorată de prins părul, un cartonaş necompletat de bingo. OK, n-a mai rămas nimic nescotocit. Era o chestiune afectivă, ceva care ţinea de paternitatea unei descoperiri.
Atunci am auzit vocea. Clară, cu intonaţia personală pe care aproape o uitasem, care m-a înţepenit. Am încetat să respir, să nu risipesc minunea. Ea vorbea, îmi vorbea. Îmi spunea lucruri banale, strălucind în veşmântul insignifianţei. Mă întrebam cum reuşise Dumnezeu sincronizarea aceea perfectă – vocea ei cu ridicola mea căutare? Nu putea fi coincidenţă, nu se putea întâmpla atât de firesc, nu mai aveam cu cine mă târgui.
M-am ridicat şi-am închis magnetofonul. Urma un pasaj bolnav, ceţos, din Verdi.