dialogul nu mai curge dragă Abukir pentru că ambrozia din care ne hrănim noi vicioşii şi noi canibalii intelectuali e ireversibil stricată. E putredă. Ma aşez pe un morman de conserve retorice şi cuget.
Uite, tu de pildă, ai maniere frumoase. Tu muşti din căpşuni începând de la miez spre înafară. Tu bei şampanie numai în compania unor doctori de stil cognitiv, psihologia de tranzacţie fiind vădită între voi, pe canapeaua burgheză nud fluorescent mirat.


Tu ai un fel de a fi tristă când râzi. Tu râzi cu lacrimi şi contagiezi tot spitalul în care te-au încarcerat cei bolnavi cu dilema seriei lui Fibonacii. Tu eşti prietenă cu tine însuţi şi de aceia eu nu am loc nici măcar ca şosetă între pantoful de lac albastru şi ahilesul călcăiului tău fin. Tu asculţi muzică clasică cu ochii închişi, cu mâna aşezată pe inima ta jefuită de orice extrasistolă romantică. Tu Abukir, nu creşti fluturi şi nici bani la săraci nu dai pentru că nu-ţi stă în fire să te înjoseşti în zilele făra soţ. Ambrozia îţi curge pe bărbie şi pe sâni dar gustul ei l-ai uitat de când ţi-ai pierdut candoarea copilăriei. Tu îţi lingi buzele şi aştepţi cu anii să sune cineva la uşa ta de fier forjat pe care scrie paradis. Din păcate nu am adresa ta şi ar fi o mare nepoliteţe să vin murdar şi nepoftit , soios cum sunt de dialogurile sterile cu mine însumi.

Foto : autorul