Nu sunt un specialist în manifeste literare. Cu atât mai puţin în comentarea lor. Dacă am citit, în devenirea mea, 10 asemenea iniţiative, având un rictus, involuntaro-pesimist, care îmi exprima gândurile.
Cu Boierismul, la rândul său, am petrecut o experienţă inedită. La o primă lectură, am avut impresia că trăiesc un moment de fraiereală. Ca în clipele când gestionara unui butic te priveşte în pupilă şi îţi comunică, în zecimale, preţul eronat. Exact cum se întâmplă şi în realitate, nu ştii care îţi va fi reacţia. Dacă o minte strălucită sublinia ca „adevărate modele de stil: înjurătura, telegrama şi epitaful”(E.C), e greu de ales între a fi literar, au ba, la o primă întâlnire, în termenii amintiţi, cu un text rezonabil care se remarcă prin aspecte frumos transparente, e ca şi cum ai fi imparţial cu tine însuţi. Nu sunt un poseur. Nici semnatarii de care vorbesc nu sunt. O vreme, am lăsat caracterul discutabil al manifestului literar, şi am încercat să trec dincolo de o formă textuală, de unele carenţe. Şi am constatat că gestionara era de bună-credinţă.
Boierismul este sapid, atât în demers cât şi în irecuzabilitatea sa. Însă haidem să purcedem pe cele scrise.
„A venit timpul(aici se impune mesianismul Boierismului) să gândim şi să scriem boiereşte(deci până acum, ori gândeam dar nu scriam boiereşte, ori scriam dar nu gândeam boiereşte, ori, şi mai rău, gândeam şi scriam ţărăneşte, sau într-o altă formulă surclasată de clasa nobiliară chemată la arme): cu forţă, vigoare, eleganţă, evghenie, culoare(de aici reiese cum s-a scris până acum în viziunea manifestului: cu slăbiciune, apatie, vulgaritate, ordinaritate, monocrom, pauvre alte curente antecesoare) .Noi ne propunem să cultivăm atât literaritatea, cât şi literalitatea poeziei(cred că se particularizează sau particulirizează prea devreme). Înţelegem să valorificăm poezia enunţiativă dar şi pe cea cu încărcătură stilistică(e drept, nimeni nu a mai făcut-o până acum!). Ceea ce ne interesează este originalitatea(e drept, până acum nu s-a urmărit acest aspect în literatură!), repudierea reţetei(ceea ce nu e totuna cu adoptarea originalităţii), torpilarea manierei(aici chiar sună fain, războinic!). Scrierea după reţete impuse, nici măcar inventate, a buruienit literatura română în ultimii cincisprezece ani(ca şi cum generaţiile anterioare au şomat, ce trist!). Noi cultivăm ruperea de ritm, viteza, realismul şi transfigurarea.”(e drept, nici un scriitor nu a mai făcut-o până acum, în nici o operă, dar’mite capodoperă condamnată la fluenţa ritmului etc.)
Şi pentru că diasirmul este opus stării de isihie în care se revarsă Boierismul, vom mărturisi, pentru a nu induce în eroare cititorul, că subscriem acestui manifest literar, pe care continuăm a-l diseca întru folosul tuturora.
„Ajunge cu vasalitatea faţă de poezia americană, vasalitate întărită de incultura lingvistică, de fonfăirea unei brume de engleză americană şi de lipsa deschiderii spre alte limbi străine(perfect de acord, dar oare nu se generalizează iar?). Vrem să ne întoarcem la marea literatură europeană, la ordinea şi la sistemul apusene şi la vigoarea ontică şi ontologică a personajului literaturii din est(adicătelea să fim un link spre apus şi altul spre răsărit, să combinăm în noi valoarea, pentru că spaţiul autohton e searbăd… însă e necesară întoarcerea… sau înaintarea ?retoric, deh!). E necesară recuperarea inspiraţiei de natură universală, relansarea spiritului estetic – spiritul care ştie să detecteze frumosul oriunde s-ar ascunde el(de ce trăim, oameni buni, cu impresia că frumosul se ascunde? sau suntem sub inspiraţie şi uzităm figuri de stil la greu?). Avem nevoie de o artă fără artificii minore, fără încărcătură stilistică prezentă ca balast(cred că se ştie care e diferenţa dintre artă şi pastişă, sau există o artă cu artificii minore şi...balastul menţionat ? eu cred că aceea nu e artă, bibicule!). Textul este suportul mesajului(iată o revelaţie!); distanţa dintre semnificant şi semnificat trebuie micşorată(e o problemă a comunicării, în general, mai apoi a artei). Construcţia operei să fie tensionată prin dinamismul scriiturii(să ne bucurăm că sticlele au dopuri!).” Deja… unii mă cred duplicitar. Ha! Staţi să vedeţi!
„Vrem să vedem tendoanele şi muşchii poeziei(pe mine fragmentul acesta mă duce cu gândul la hipism, ca şi cum poezia ar fi o biată iapă; se vede că nemulţumirile sunt în zona poemelor, genul dramatic este complet neglijat). Sarcasmul se cuvine completat de umor şi ironie(da, bună reţeta !). Votăm pentru ironism, aşa cum a fost el teoretizat de R. Rorty(aici ar urma o paranteză mare, dar lipseşte cu desăvârşire), conştienţi că trăim într-o lume a contingenţelor(e ok ! deci onirismul rămâne în plan artistic, ne-am liniştit !). A sosit momentul renaşterii poeziei, a lirismului, a erosului, a misticismului, a vrăjii, a basmului şi a blestemului(trăim vremuri mesianice again !). Să tranchilizăm arta schizofrenică!(eu zic să o torpilăm ! nu ? parcă e mai sigur ! ca pe manierism.) Nu înţelegem să ne întoarcem la rigiditatea ierarhizantă a modernismului(nu vrem, că de înţeles... sau nici ?). Propunem anihilarea haosului(cei mai războinici boieri, parol !) adus în ultima vreme de postmodernism, prin avansarea dinspre periferie spre centru(strategie, dar tactica ?). Destul s-a zăbovit în flegma periferiei(plastic, dar nu recunosc evghenia aici).” Şi solilocul continuă, monoton, ca o litanie bâlbâită de un popă bătrân mirosind a mucenici.
„Aprobăm vitalitatea mahalalei, nu dezlânarea periferică(just! să centrăm, ca la fotbal, F.C. Mahalaua!). Să spulberăm iluziile iluministe ale modernismului, prin dislocarea centrului sau prin multiplicarea lui!(perfect de acord! spulberarea prin înmulţire.) Fără să ne îmbătăm cu apa rece a transmodernismului(prietenii ştiu de ce!), noi zăbovim, temporar, într-o zonă neutră(din moment ce aici se propun soluţii, de ce zăbava asta, nenicule?). Până la ieşirea din haos(lamentaţie optimistă, pă cuvântul meu!), să trăim cel puţin(e ca o consolare plină de viaţă!) un postmodernism monumental(aha, numai să nu ne obişnuim cu… monumentalul, până la Boierism!)! Sensul ascendent al volutei este cel care ne stârneşte stihia artistică.”(aici subscriu!) Iată că subsemnatul se îndulceşte pe parcursul lecturii manifestului, reticenţele topindu-se, ca un drajeu, atât de benefic diabetului, ce poate că va întârzia în niciodată.
„Noi nu avem mentori interesaţi de puterea din administraţia culturală, care inventează şi pun în circulaţie nume doar pentru ca acestea să le devină mai târziu vasale, nici critici al căror entuziasm are surse în complexele de notorietate faţă de colegii lor de generaţie(de-a dreptul încântat!). Ne simţim ataşaţi de literatura română, clasică şi contemporană, nu o negăm pentru a atrage asupra noastră o nefericită, în realitate, atenţie(ei, iată o lecţie de moralitate în arealul eşichierului!). Ne bucurăm de prezenţa lângă noi a scriitorilor care sunt sau nu încadrabili celor trei importante generaţii, validate valoric, cu care împărţim contemporaneitatea, generaţiile ’60, ’70 şi ’80.(un pic de confort, un pic de politică inofensivă…) În preajma lor, nu simţim nici frustrări şi nici angoase(dar, ar fi cazul ?!). Canonul este reperul valoric de la care plecăm pentru abordarea inovaţiei.”(perfect rezonabil! subscriu!)
„Ca principiu, atunci când va trebui să contestăm ceva, vom avea în vedere acţiunile, ideile şi proiectele celui care ne va determina să o facem(foarte bine gândit, aproape ca şablonul „sărac dar cinstit”!) . Nu vom contesta valoarea lui culturală, aşa cum se face acum pentru a ieşi cât mai uşor dintr-un complex al legitimităţii. Acest lucru se va întâmpla numai când noi vom fi contribuit mai mult decât el la patrimoniul literaturii române.”(clar!)
Deci, iată cum vor fi trataţi „contestaţii”. Prin urmare, vor avea parte de o judecată dreaptă în sfârşit şi înţeleaptă în aceeaşi măsură, fapt lăudabil în toate timpurile literare.
„Arta boierească este o artă de conac, generoasă şi masivă. Nu spiritul de gaşcă, îngust şi laş(morbipar, aş adăuga eu), ne reprezintă, ci reverenţa faţă de valoare, sub orice chip s-ar înfăţişa ea(admirabil !). Boierul este un cavaler, un aristocrat(deci aprobăm istoria). Trăsătura sa distinctivă este încrederea, remarcată şi de Nicolae Steinhardt la Iisus Hristos, atunci când vorbea despre indulgenţă. Boierul impune prin dispreţul faţă de invidie şi linguşire(se vorbeşte de paradigma termenului « boier »). Pentru noi, contează ideile de prietenie, fidelitate şi detaşare de meschinăria machiată artistic(bravo !). Boierul nu este un dandy sau un fiţos arivist(aşa se pare !). El este un agon, gata să piară luptând pentru convingerile şi principiile sale. Boierul este cel care scrie puternic, gândeşte liber şi nu suferă de complexe. El este dezinvolt atât în salon, cât şi în mahala.”(dar sunt convins că preferă salonul, ca loc de manifestare a dezinvolturii sale). Iată cum, benevoli, acceptăm acest impetuoso al scrierii de faţă, reflectând obsecvios asupra celor enunţate cu dezinvoltură, aprig, şi fluent pentru celor ca noi, tinerii.
„A sosit momentul răbufnirii generaţiei (iar o dăm pe limbajul mesianic) fără acces la propria ţară(aici chiar melodramatic). Suntem ultima generaţie(de boieri ?). Nouă ni s-a furat Revoluţia, ştim să preţuim libertatea pentru că luptăm şi, mai ales, vom lupta pentru ea, fără să cerem privilegii în schimb. (cei mai dezinteresaţi boieri, chiar !) Noi nu facem comerţ cu aspiraţiile fundamentale care ţin de condiţia umană. Suntem în căutarea spiritului cosmopolit şi critic al Junimii (păi nu l-am găsit ?!). Suntem agoni într-un spaţiu agonistic, arenă a luptei împotriva ghiftuirii şi îndobitocirii (deja e cu tentă electorală!). Nu vrem să ne lăsăm vrăjiţi (să ardem vrăjitorii şi vrăjitoarele!) de consumismul burtos al capitalismului târziu, acel Spätkapitalismus al lui Habermas (aici ar trebui o acoladă, dar şi ea lipseşte cu desăvârşire). Îi chemăm alături de noi atât pe cei care ne-au precedat, cât şi pe cei care ne urmează – pe toţi cei care se recunosc în idealurile noastre.”(am venit!) Şi povestea merge mai departe, în stilul ei, chiabur, detestând ciocoii, fără de limite.
„Arta produsă fără maturitate culturală e un moft (vanilocviu de soi, cum s-ar spune). Vrem să exploatăm resursele limbii române, vrem să valorificăm folclorul, chiar cel citadin(şi eu !). Dorim o cultură „în care etimologia şi sintaxa mediocru - utilitariste nu şi-ar mai afla loc”, o cultură dominată de „verbul zgârie-cer” (Ilarie Voronca)(şi substantivul « pământ-descoperindu-se »). De cincisprezece ani, citadinul a fost exploatat doar fragmentar, la modul maniac şi unilateral(iar generalizăm !). A venit vremea dezlănţuirii imaginaţiei, vremea ieşirii din canale, din cămine infecte şi din autobuze cu obsedaţi.”(iar mesianizăm, dar viitorul „sună bine” după cum se spune pe aici, deci de ce nu?)
„Tânjim după o proză aticistă (aici sunt meditativ, există undeva proză desăvârşită? au e ceva în genul „sare atică”?), solidă (da, dusă la sală) şi penetrantă. Destul cu asianismul manierist, dibuitor şi schizofren. (se repetă termenul, obsesiv chiar!) Ne-am săturat de narcisismul autorilor imberbi(şi eu!), de exhibiţionismul subcultural al pretinşilor romancieri. Vrem să reinstaurăm tensiunea dintre apolinic şi dionisiac(a fost detronată?), vrem să reînviem sprinteneala prozei scurte, a scurtmetrajului(erau moarte?). Romanul trebuie dus de urgenţă la terapie intensivă şi vaccinat împotriva pornografiei cu buget lingvistic redus (aici trebuie să ne hotărâm, de obicei la terapie intensivă nu se vaccinează !). Cuvântul tare trebuie absorbit în text, altminteri ne complacem în teribilismul spermatico-menstrual. De la poveştile underground, cele de pe „uliţa mică”, ale lui Ion Creangă, lexicul pornografic a involuat până la înjurătura cea mai banală. (de acord !) Argoul a fost desfigurat (da... sunt atâţia obsedaţi sexual de el !) de lipsa de imaginaţie lingvistică, până când a sfârşit ca un biet jargon anchilozat. (bietul, bătrânelul ! ) Trebuie să recâştigăm (alba-neagra, ruletă sau... Caritas ?) bucuria de a povesti, de a construi şi de a experimentaI(sus eprubetele !). Să studiem arta păpuşarului! (într-o lume de marionete, e bună gluma !) Printr-o tehnică dinamică, capabilă să transforme lectura într-un spectacol al minţii, vom reuşi să impunem ceea ce acum enunţăm. În aceste vremuri improprii, practicăm literatura ca pe un sport extrem.(deap, adrenalina asta !) Gata cu bălăcăreala de ghetou, gata cu autenticitatea smiorcăită! Vrem o autenticitate complexă, verosimilă, susţinută de ludic textual. Să explorăm realul şi mai puţin realitatea! Verosimilitate, nu mimesis. Acesta a fost binevenit după intelectualismul optzecist. Acum, când nu mai avem nici un fel de complexe şi pudori, ne putem permite să atacăm şi alte teme. Vrem lărgirea orizontului şi abordarea originală. Tinerii nu trebuie să livreze, nici să cumpere artă second-hand.”(subscriu!)

Şi puternic emoţionaţi, ne apropiem de sfârşit cu impresia că abia am început, însă nu!
„Nu suntem neapărat integralişti, (mă bucur să ştiu şi asta !) ci susţinători ai creaţiei în formele ei cele mai dinamice şi mai noi. După mimarea post-decembristă a avangardei, a venit timpul experimentului(a câta profeţie oare ?). Până acum, acesta a fost tot timpul previzibil. Arta majoră va urma în mod firesc.” (dacă în mod firesc, atunci care este rostul raziei, mă întreb? şi tot singur îmi răspund: acela de a trezi firescul!)
„Nu artei funcţionale a modernismului, nu stilului internaţional (noi nu ne vindem literatura !). Nu afacerismului şi lichelismului(subscriu !). Să facem o artă ecologică! (sigur, dar ne-au luat-o ăia cu toaletele înainte !) Să fim capabili să gonim pe autostrăzi, dar să nu ne temem nici de praful uliţelor (da, da... ba ferrari, ba căruţă, ba ferrari, ba căruţă). Să asanăm aerul stătut al artei, voiajând cu velierul, balonul şi avionul supersonic.” (iar generalizăm şi depindem prea mult de …aer!) Şi ultimul paragraf vine proaspăt de pe un portativ cu patru bemoli la cheie şi un becar în prima măsură, unde optimile pasc, alături de doimi, sentimentele auditoriului.
„Analizei mimate îi preferăm sinteza (aha, preferinţe deloc exclusive). Ne întoarcem spre originea sincretică a artei. Ne-am săturat de sonorităţile proaste de pop, rap, hip-hop şi house.(mai erau câteva genuri) Vrem ca operele noastre să aibă tonalităţi simfonice, să fie jucăuşe ca o bagatelă, inflamante ca un bolero, rebele ca un hit rock, subtile ca un jazz.” (Pink Floyd+ Chet Baker = love)
Şi iată, după cum observam la început, genul dramatic este lăsat să zburde în voie prin termenul artă, fapt normal, fiind cuprins şi el în febra inovaţiilor prevestitoare de mari conace, de aprigi moşieri, de fastuoase petreceri ale spiritului, de boieri aflaţi pertinamente în acest montagnes russes, intitulat Boierismul, cu funcţia de manifest literar, la care subscriu! Oh, da!
Conaş Paul Blaj

n. b. "Boierismul" a fost publicat şi în numărul din ianuarie al revistei "Tecuciul Cultural".