Khora
Khora era micuţă şi liberă. Ceda totul fără pretenţii, fără grija următorilor ani din viaţă. În şcoală fusese un spirit independent şi remontant, îşi făcuse un obicei din a-şi contrazice profesorii şi persoanele care nu-i plăceau. Înţelepciunea populară a triumfat, ne-am asemănat şi ne-am adunat deşi raţiunile ştiinţifice legiferau respingerea polilor de semn identic. Khora scria versuri absurde şi i se publicau. Lua premii şi mă punea să compun melodii folk pe texte cu rimă albă ca „n-am bani/ n-am timp/ n-am inimă să mai scriu versuri”, era sigură că e cea mai bună „zicere” a anului şi a lui Toader Danci din Borşa, Maramureş, eu lucram atunci la nişte compoziţii la fel de absurde – câteva sârme contorsionate arbitrar şi fixate pe un suport constituiau o atmosferă pe care o populam cu ace de siguranţă, chibrituri, monede, bucăţi de cărbune, de stofe, de hârtii, ceară, nasturi, tot ce-mi trecea prin cap şi găseam prin casă – ea le fotografia, le punea într-un dosar cu coperţi subţiri din lemn de brad şi când acestea ameninţau să ne scoată afară - deschideam expoziţii fulger în garsoniera în care se adunau atunci o groază de amici atacaţi de un virus artistic feroce. Se bea vin ieftin, se discuta despre daltonism şi James Joyce, se ascultau aberaţiile mele muzicale pe versuri fără rimă, melodii ale viitorului – un text putea avea o infinitate de linii melodice – cărora o chitară de duzină şi vocea mea le pregăteau o apariţie explozivă în lumea melomanilor, se sta până la orele 2-3 noaptea, 5 dimineaţa; când plecau, prietenii noştri, mereu aproape alţii, luau cu ei câte un „mesaj uman”, denumirea savantă a lucrărilor mele intitulate holofrastic. În absenţa fragilităţii lor sculpturale rămâneam trişti şi obosiţi, cu interiorul devastat atât de boem încât depăşea toate chipiele pioniereşti. Făceam curat şi adormeam neliniştiţi, lumea începea să se trezească, strada îşi primea raţia de maşini şi oameni care făceau „mult zgomot pentru nimic”, se instaura eterna bulversare urbană. Ne iubeam. Dormeam pe o saltea pusă direct pe podea, în dreptul caloriferului. Mâncam la „expres”-uri, acasă, câteodată, beam cafea la patiseria din colţ şi fumam ţigări fără filtru, ne plăcea muzica modernă, eram protejaţii cenaclurilor literare, lucram – eu la mină, ea – la centrala termică, iar directorul ne tot bătea la cap să facem o formaţie vocal-instrumentală a întreprinderii, voia să ne trimită la concursuri, voia să ne scoată din producţie, noi voiam să muncim căci astfel ne încărcam cu realitatea după care alergau bezmetici atâţia scriitoraşi cu unghii îngrijite şi fără bătături în palme, totul era nemaipomenit de anacronic, de labirintic. Nu ştiam ce vom face a doua zi. Directorul se enerva iar noi ne băgam la secretariat cererile de lichidare.
Am plecat atunci cu ideea de-a rămâne o vreme în munţi. Am ajuns într-un ţinut pe care nu-l cunoşteam dar perspectiva unei voite abandonări la întâmplare a redus din handicap şi am rămas acolo, dăruindu-ne unul altuia cu sălbăticia omului primar, intoxicaţi de propria pasiune, zei fără supuşi sau bariere morale
Khora era liniştea terţiară şi ţipătul primordial, Khora mă întreba dacă pietrele se iubesc între ele, Khora era sforţarea materiei infestată de absolutul acelui duo catastrofal
O urmăream dimineaţa cum intra în lacul necorespunzător geografic
goală superbă stelară
obosea înnotând şi se întindea lascivă pe stâncile
tulburate de lumina afectuoasă a aurorei
Khoraaaaa!
o strigam de parcă era singurul cuvânt pe care-l vorbeam
ea râdea fără rost
în ciuda lumii dominată de crize
Khora era capodopera gestată în retortele
tuturor stadiilor evolutive şi-mi era destinată
ca o recentă posibilitate de supravieţuire mondială, ca un nesecătuit zăcământ energetic.
Lumea, uluită de convulsia electronică aluneca gregar în banalitatea opacă a marilor bulevarde, se căţăra cu liftul la toate etajele modernizării, se droga cu avantajele blocurilor turn, se desfăşura după alte principii ale spaţialităţii. Eram noi nişte arhaici? Reprezentam atunci formaţia pocker pe care natura o are ascunsă în mânecă? Eram rezerva secretă de viaţă a materiei? Ne îmbrăcam salopetele direct pe piele, ne luam drujbele şi făceam planul de producţie a lemnului; înafară de noi, rămăseseră în sector doi tineri căsătoriţi, el – arătos, bine legat, oltean, ea – solidă spre planturos, blândă, cu un coeficient de obedienţă incredibil pentru un cuplu actual, un fost puşcăriaş tăcut şi aspru şi doi veri din provincie, special născuţi pentru defrişarea aceea care dura Dumnezeu ştie de când. Se perindaseră prin echipă o sumedenie de oameni, numai ei perseverau într-o cuvioasă statornicie.
Am apărut noi, problematici, atoateştiutori, evoluaţi. Încărcam zilnic o maşină cu buşteni, şoferul ne aducea ţigări, vin, hrană rece şi incertitudinile centrului forestier, de două ori pe lună venea un ins demodat, burtos şi ochelarist, cu o valiză diplomat şi statele de plată, primeam banii şi ocupam camera dinspre apus a cabanei, în aerul îmbâcsit de primitivism. Pe zgomotul de fond al vieţii montane trăite in forzato, pe un palier social indescifrabil se năştea a doua versiune a sculptorului – proiecţie a votului vegetal care-şi cerea dreptul la expresivitatea primară. Khora desena în cărbune perioadele de penitenţă ale holmiului şi era în stare să mă întrebe fără remuşcări de ce se face dimineaţă.
A venit fostul puşcăriaş.
- Am văzut că te pricepi la lucrat în lemn. Fă-mi şi mie Libertatea.
- Care din ele? a întrebat Khora cu ochii la cartonul pe care închega perioada 18 de penitenţă a holmiului.
- Toate – abia atunci a descoperit-o, cocoţată pe scaunul prea mare pentru ea, parţial acoperită de şevalet.
- Fă-i-o, Ştefan, s-a dat jos de pe tronul masiv şi-a venit lângă mine.
- Bine, domnu’ Sadoveanu.
- Să-mi spui cât mă costă. Doamna Khora, nu purtaţi sutien?
deschisese uşa să plece
- Nu
Khora a început să râdă de ineditul întrebării
am privit-o: prin tricoul subţire, sânii ei înspăimântau terorile misticismului european
Sadoveanu venea o dată la patru zile şi-şi lua Libertăţile, le planta pe o platformă de stâncă din apropiere după sistemul curbiliniu al „Sfatului Bătrânilor” din Baia Mare sau al „Eroilor de la Moisei”, muncea ca un smintit la gropile cu care asigura verticalitatea acelor sculpturi deloc modeste ca dimensiuni
ultima a fost „Libertatea Libertăţii” şi-am cărat-o toţi bărbaţii, cei doi provinciali, forţă şi pricepere, erau obişnuiţi cu lemnul, îi percepeau limbajul, îi presimţeau răsucirile
am rămas acolo până seara ca nişte turişti în faţa statuilor maya
aproape integraţi în devălmăşia cosmică
fostul puşcăriaş poseda o extraordinară putere de recepţie artistică, trăia intens vertijul contactului cu infinitul tot mai in diluendo – se porni o ploaie exterminatoare
tensiunea atmosferică şi cea arterială se amplifica, blocul valoric se destrăma, se lovea de cer, de fulgere, de stânci, de artere, dispărea iar noi o luam la fugă spre cabană
nevasta olteanului bine legat primise o frumuseţe uluitoare de diamant neşlefuit dar nu putea avea nimeni încredere în ea – era condiţionată de precaritate
Khora, udă complet (rochia subţire i se lipea de umeri, de piept, de coapse) devenise întruchiparea purităţii, mergea cu sandalele în mână şi cu ochii plecaţi, cu vulcanul interior în erupţie – o ţigară biocâmpuri magnetice
negocieri internaţionale cana cu ceai harta lumii
noapte adidaşi plini de noroi
dragoste sălbatică revanşardă necesară

Apoi, lumea s-a plictisit. Viaţa programată îşi releva reversul de crotal. Cererile de concediu deturnau interese şi deviau condiţii umane. Muncitorii se îmbolnăveau de nervi numai simţind în apropiere sfidarea unui microprocesor, a unei diode, a unui ecran. Obiectele electronice erau aruncate la gunoi, ziarele majorau spaţiile micii publicităţi, se propunea spre vânzare toată zestrea inteligenţei existente. Sporadic, apărea câte-un individ fanatic şi le cumpăra la un preţ derizoriu. Se stabilise o ambianţă de oroare, spaimă, ruşine. Faza critică se extindea la nivel mondial, telexurile aduceau la cunoştinţă plecarea în masă a specialiştilor din marile instituţii de cercetare, se înaintau rapoarte despre depopularea megalopolisurilor şi anxietatea stradală, forţa de muncă valora aur, se închideau fabricile, regii monopolurilor se internau la urgenţă, se contaminase planeta cu un microb neaşteptat pe care nimeni nu-l imaginase vreodată.
Din vârful muntelui, priveam civilizaţia în zvârcolirile letale. De pe ceilalţi munţi, cete asemenea nouă urmăreau inopinatul spectacol. Grupuri-grupuri treceau în goană pe lângă noi transpiraţii secolului XXV, ignorându-ne. Când trecuse atâta timp? Sau iubirea noastră era atemporală? Olteanul şi nevastă-sa nu mai erau acolo. Nici fostul puşcăriaş, nici verii din provincie. Când au plecat? Poate-au murit… Şi „Libertăţile”… Lângă noi se mirau de anvergura acestui exod nişte persoane necunoscute. Ne-am privit curioşi unul pe altul, eram la fel de tineri şi frumoşi ca în urmă cu 500 de ani.
- Ne-am fosilizat în retorica propriei noastre patimi!
a ţipat Khora fulgerată brusc de o veselie fertilă, inumană.
Nimeni din acel depozit globular de nebunie şi debusolare nu mai avea nevoie de buştenii noştri semiotici şi ne-am răspândit buimaci care încotro, neştiind care ne e rostul în continuare.

Khora a revenit primejdios de frumoasă şi bogată. A exprimat răceala cu care am primit-o printr-un citat din Jean Jaques Rousseau: „Nu pot veni, eşti prea bogat”. Dar eu nu din cauza aceea nu i-am deschis braţele, sentimentele pot fi deseori cumpărate şi încă destul de ieftin. Demonstrasem teoretic un adevăr şi reîntoarcerea ei m-ar fi împins la aplicarea lui practică. Treptat însă, reţinerea mea a dispărut, Khora arăta la fel de proaspătă şi pură ca înainte, exuberantă şi plină de idei care mai de care mai nebuneşti şi mai irealizabile.
Prima noapte s-a isprăvit calmă. Am ascultat discuri amândoi, cu vin şi ţigări, obscuri, încercând să ne pătrundem reciproc vastele spaţii ale timpului cât am fost despărţiţi şi retrăgându-ne răniţi de nereuşite în amintirile comune. Am înţeles amândoi că zonele acelea ni le interziceam inconştient şi-am renunţat. Îngenunchiată în faţa mea, îmi revitaliza retina obosită, dispusă să facă abstracţie de orice suspiciune. Energia ei incalculabilă.
A doua zi a jucat volei cu Daniela, am băut cafea, m-a sărutat muşcându-mi buzele, a păstrat în timp latenţa flăcării, nu ştiam când poate izbucni, veselia ei era orbitoare iar sora mea corespondentul ideal căruia putea să i-o transmită. Primea înapoi o cantitate la fel de mare şi aceste continue fluxuri de viaţă intersectau melancolia mea de etern convalescent, diluând-o în acidul dulce-puternic al acelor zile.
(O stâng în braţe – ea persecută cu prezenţa opinia publică a întregului mapamond, frumoasă şi aparent inocentă, eroare distinctă a tuturor filozofiilor… A lupta împotriva dominaţiei unei astfel de fiinţe ar însemna distrugerea uneia din utopiile de care omul se sprijineşte în ultimă instanţă. Am reîntâlnit în ea competiţia ce a monopolizat toate femeile lumii pentru a-şi stabili atu-urile într-o singură reprezentantă. Emigrantă la etajele superioare ale raţiunii, Khora era admisă şi la subsolurile ei, denivelând astfel platitudini de ordin necesarian şi concepte impertinent-războinice).
Dragostea… În a treia noapte, cartea adevărului meu a ars ca un orar nesemnificativ, alături de bancnotele ei. O pagină, o bancnotă… I-am citit totul şi am rămas surprins că n-am fost deloc impresionat, lectura lăsându-mă indispus, ca şi cum aş fi parcurs un roman de duzină. Am conştientizat falsitatea adevărului pe care-l promovam. Poate fi un adevăr fals? Era un adevăr creat de mine numai pentru mine. Pe cine voiam să conving de autenticitatea lui? În folosul cui l-am descoperit dacă numai eu îi corespundeam? Mai mult am intuit regulile decât le-am cunoscut. Acum ştiu că într-un singur om nu pot fi îngrămădite atâtea responsabilităţi, aşa cum ar putea suporta un zeu, unul mai complex decât credem noi. Cu fiecare artist care se naşte mai capătă un chip, cu fiecare artist ajuns la final – nemurirea lui e tot mai pregnantă.
Khora: E uşor să fii zeu dar cumplit de greu să fii om.
Peste prima pagină redată neantului a căzut ca o replică valorică prima bancnotă.
Eu: Ai citit şi tu „Kant în flăcări”?
Ea: Nu se numeşte aşa, ci „Orbirea”, „Die Blendung”. Dar nu-i vorba de asta.
Tăcere. Numai duelul celor două entităţi, acuzator printre flăcările mileniului, echivalând cenuşa din noi, construind un phoenix al realităţii. În timp ce Khora dormea ca un copil eliberat de spaime, ideea motivării actului săvârşit m-a copleşit întâi ezitant, apoi tot mai sălbatic. M-am ridicat din pat şi m-am trântit pe un scaun pliant în apropierea sobei. Mi-am amintit brusc de părul ce sfida toamna, frigul, bruma zilnică. I s-au ofilit florile apărute printre perele coapte, lupta lui a durat până la victoria posibilă, victoria dincolo de care ţi-e frică să priveşti; sau poate nimic din lumea asta nu poate ajunge acolo, indiferent de structură, biologică sau minerală. De ce n-a încercat părul să şi-o consolideze, să persevereze în credinţa celei de-a doua rodiri? Victoria pe care o obţinusem era o victorie strict personală. Lupta cu viaţa, cu incertitudinile, cu oamenii care nu mi se relevau decât ca nişte zei falşi în care-am crezut până când m-am întrebat dacă mai există ceva dincolo de „adevărul” meu, a fost totul pentru mine. Khora mi-a spus că lupta e adevărata trăire, victoria te deziluzionează, victoria e fără semnificaţie, din clipa în care-ai învins te pierzi, te fură sedentarismul, aluneci în indiferenţă, te moleşeşti... Pentru victoria aceea eram singurul vinovat. Am făcut din start abstracţie de existenţa celorlalţi şi numai eu puteam fi condamnat pentru fragilele succese, insuficient de rezistente ca să poată susţine ridicolul unei astfel de descoperiri.
Dintr-o dată mi-am simţit senzaţiile, gândurile, sentimentele – ţăndări. Desculţ, am ieşit afară, era zăpada de-o palmă şi încă ningea. Am umplut soba cu lemne şi am sărutat-o violent pe Khora. Dar ea dormea după evenimentul din noaptea aceea şi s-a întors cu faţa la perete. Îşi pierduse toţi banii în războiul cu zeii, era prizonieră în odaia mea tapiţată cu afişe de spectacol şi secvenţe foto. M-am întors pe scaunul pliant, cu vârful pixului spre cer, aşteptând. Sărmana fată! După câteva momente de încremenire, primele cuvinte m-au izbit ca nişte pumnale tinere.
Aşa a început toată povestea, goana după nişte fleacuri fără de care accesul la adevărul visat mi-ar fi fost interzis pe vecie.
Ultimele zile petrecute împreună ni s-au părut fade şi obscene. Aveam senzaţia trăirii de aur rambursată în valori de hârtie, intuiam sărăcia în gesturile-demonstraţii de afecţiune, până şi dăruirea dezlănţuită ni se părea un vis repetat, o grafomanie, un act de supărătoare obligaţie. Pierdusem formula liantului care ne-a uşurat fuziunea sub giulgiul catonic al iubirii partenerului mai mult decât propria persoană.
Khora a dispărut deodată; în lipsa prezenţei ei penibile s-au aruncat pe mine insomniile, fiecare noapte îmi era un bolovan uriaş sub care muchii mei cedau.
Se apropiau alte timpuri. Şi peste avalanşa evenimentelor sfârşitului de secol, a căzut deodată telegrama ei: „Nu-ţi plânge ireversibilii ani. Şi zeii pot muri, şi chiar mor, uneori de nimeni ştiuţi.”