L-a mai adus doar prima ninsoare, fantasticã, albã perdea, numai bunã s-aştearnã uitarea pãcatelor.
- Întinde mâna repede! Ah, l-am pierdut!
- Ce-aveai?
- Un fulg, am vrut sã-ţi aduc zãpadã, ştiu c-o pândeşti dincolo de geamuri.
Râd ca în faţa unui copil, cu gândul în altã parte. Mã simte şi-mi aruncã, privindu-mã curios:
- Ce-ai?
Ridic din umeri a nu se ştie ce, scotocind dupã un rãspuns credibil. Nu-mi dã timp sã gãsesc minciuna, cercetându-mã atent şi exprimându-şi o falsã îngrijorare:
- Oi fi îndrãgostitã...
- Şi dacã sunt?
- Unde e? spune-mi repede! Mã duc sã-l omor.
Rãspunde afectat unei întrebãri nerostite:
- Cum de ce? Pentru cã nu-i aici sã-ţi aducã primul fulg, pentru cã nu e cu tine afarã-n zãpadã...
- Ei, lasã...poate-i mult prea departe...
- Aha!
Şi cade pe gânduri, transportându-se în alt decor.

Se hotãrãşte greu sã vorbeascã, cu pleoapele întredeschise, trãgând leneş şi inutil din ţigara fumatã deja pânã la filtru:
- N-aveam de gând sã-ţi vorbesc despre asta, dar mi-ai adus aminte cu "e departe".
- Ai şi tu un vis prea departe?
- Am avut. E mult de-atunci. Acum e...într-adevãr departe, nici mãcar nu ştiu unde.
- Cum a fost?
- A fost...de fapt, n-a prea fost. Cum sã-ţi spun? E greu de-nţeles. Ţi s-a întâmplat vreodatã sã simţi cã un vis se împlineşte prea târziu, când nu-ţi mai trebuie sau ai renunţat la el, sau, dintr-un anume motiv nu te mai poţi bucura?
- Da, e una din marile nostre tristeţi...
- Cum te-ai simţit?
- Ca şi când Dumnezeu îmi râde-n nas: "Poftim! Ţi-ai dorit asta. De ce nu mai vrei?"
- Mda...Numai cã la mine a fost invers. O vreme am fost orb, apoi am început sã cred într-un vis care, însã, nu mai era şi al ei. Cãci despre o ea vorbim.
Nu ştiu de ce nu m-am mirat sã aflu.

O vreme priveşte dincolo de lucruri, absent, îngândurat, parcã neputându-se hotãrî dacã sã vorbeascã sau nu.
- Ştii, n-am mai spus nimãnui...
Tac, amânând pe mai târziu umflarea în pene, cãci eram sigurã cã de data aceasta îşi va dezvãlui taina pãstratã anume pentru el, ca pe ceva mult prea drag pentru a fi mãrturisit altora.

Într-un târziu, de departe, ca-ntr-o poveste ce începe cu "a fost odatã", dã glas, cu vocea tremuratã, istoriei care-l marcase profund şi care, cum lesne se putea deduce, trãia încã vie în toatã fiinţa lui:
- Era o iarnã ca asta, ori poate cum sunt toate iernile- frig, zãpadã, întuneric, vitrine iluminate, ce altceva? Nu ştiu de ce, pentru mine iarna a fost anotimpul reînnoirilor, al trezirii dorurilor depãrtate. Iarna am aşteptat, de fiecare datã, o minune. Nu ştiu de unde-ar fi venit ori cine-ar fi trebuit sã mi-o aducã- perdeaua de fulgi, norii, sau Moş Crãciun.
Mã priveşte de parcã pentru prima datã şi-ar fi adus aminte de mine, cu-n licãr şugubãţ în privire:
- Sã nu râzi! Moş Crãciun existã!
Intru în joc, amuzatã:
- L-ai vãzut? E...viu?
- Da, e mai viu decât tot ce mişcã. Şi tu l-ai vãzut, dar nu l-ai recunoscut. Te aşteptai, probabil, sã poarte barbã.
Pare cã se enerveazã când mã vede ridicând din sprâncene:
- Ce mã obligi la atâtea explicaţii? Existã în fiecare dintre noi. Cum altfel am putea numi neliniştea aceea care ne-ndeamnã spre iubire, spre fericire, aplecarea noastrã cãtre tot ce-i frumos? Toatã aceastã lume imaterialã, universul ãsta atât de bine ascuns uneori cã aproape-l uitãm ne cãlãuzeşte toţi paşii în viaţã. Şi orice lucru care ni se-ntâmplã - bun sau rãu - nu-i decât urmarea viselor pe care ni le fãurim, ori poate cu care ne naştem - parcã cine ştie? - şi a minunilor pe care le-aşteptãm, sub o formã sau alta. Nu pricepi?
- Eu ştiu cã minunile le face doar Dumnezeu...
- Foarte bine. Şi ce ţi se pare contradictoriu? Doar el ne-a fãcut şi pe noi şi-atunci, de bunã seamã, a sãdit în sufletele noastre universul de care-ţi vorbeam.
Mã înclin în faţa logicii lui puţin întortocheatã dar pentru care nu gãsesc argumente s-o combat.
- În sfârşit...În iarna aceea eram într-o stare pe care n-aş ştii exact s-o descriu. Nu ştiu, mã simţeam copil, deşi eram bãrbat în plinã maturitate, abia trecut de patruzeci de ani. Aşteptam ceva, nici n-aveam habar ce, şi asta mã frãmânta cel mai tare. Aveam tot ce-mi trebuie, dacã m-ai fi întrebat ce-mi lipseşte, n-aveam rãspuns. Şi totuşi, undeva stãpânea un gol imens care se cerea umplut. Poate simţeam nevoia sã mã îndrãgostesc. Nu mai fusesem îndrãgostit de când cu prietena de care ţi-am vorbit data trecutã, dar de atunci trecuserã peste zece ani. Femei avusesem, nu-i vorbã, dar le avusesem şi atât. Nu mai ştiam ce-nseamnã sã iubeşti. Îmi mãcinam viaţa între datorie şi distracţii ieftine. Eh, deşertãciuni!
În timp ce mã-ntrebam dacã gestul a lehamite, din mânã, se adresa acelor deşertãciuni sau era doar o simplã alungare a fumului de ţigarã, mã surprinde, ca de obicei, cu o întrebare adresatã brutal, pe nepusã masã:
- Ai iubit?
- Ei, şi tu...
Se-ncruntã a furtunã, verdele ochilor cãpãtând o nuanţã turbatã:
- Adicã eu spun tot, ce nu i-am spus nici mamei mele, şi tu nimic?
De teamã sã nu tacã pentru totdeauna, rãspund, ce-i drept incomodatã, scurt şi la obiect, ca la interogatoriu:
- Da.
- Ai pierdut pe cineva drag?
- Da.
- Ai putut sã te vindeci, sã uiţi?
- Da.
- Atunci n-ai iubit! îmi trânteşte sec verdictul, fãrã drept de apel, uitând de mine o vreme.
L-am lãsat sã rãtãceascã aiurea, prin cine ştie ce lumi, convinsã cã va relua firul întrerupt doar atunci când vorbele se vor cere rostite.
- Iartã-mã! Eu am o teorie...n-are importanţã....În fond, nu poţi judeca pe alţii dupã propriile trãiri. Cum îţi spuneam, în iarna aceea ( sã nu mã-ntrebi de ce mi s-o fi pãrut mai frumoasã ca altele! ) aşteptam o minune. Da, sunt sigur cã pentru prima oarã dupã mulţi ani, Moş Crãciunul acela se trezise în mine.
Într-o searã, ieşisem singur pe stradã, fãrã ţintã, contrar obiceiului. Mã sufocam în casã şi tânjeam dupã ger. Ori poate dupã altceva. Cert e c-am colindat oraşul ãsta nu prea mare, în care nimic nu se schimbã, în care te întâlneşti cu aceeaşi oameni pe care i-ai salutat şi la prânz, l-am colindat, deci, bãtându-l dintr-un capãt în altul de mai multe ori, fãrã vreun scop, fãrã sã mã gândesc la nimic, aşa, pur şi simplu. Nu mã uitam la oameni, nu mã interesau, îi vedeam cum vezi pomii pe marginea şoselei, din goana maşinii. Îmi umbla în cap o melodie a lui Edith Piaf, mã simţeam singur, iar lumea mi se pãrea departe. Gol pe dinafarã, gol pe dinãuntru. Eu cu mine, hoinãrind cu mâinile în buzunare şi cu melodia aceea rãscolitoare-n cap. Deodatã m-am simţit privit. Din tot vârtejul din jurul meu, prin toatã lumea aceea care se învârtea dupã cumpãrãturi înainte de sãrbãtori, pe care altfel n-o vedeam, mi-am focalizat privirea asupra persoanei care mã privise intens - o femeie. Cum sã-ţi spun? nici mãcar frumoasã nu mi s-a pãrut, nu atrãgea cu nimic privirea, aşa zgribulitã şi înfãşuratã în blãnuri cum era, de i se vedeau numai ochii. De ce-am încetinit pasul, nu ştiu. Poate pentru cã ea stãtea în loc, cerând, parcã, ajutorul cuiva, poate fiindcã mi s-a pãrut cã ar fi avut nevoie de-o informaţie, nu ştiu...Am continuat, totuşi, sã merg, târându-mi neconvins paşii cãlãuziţi de raţiune, în timp ce o forţã care acţiona în sens invers, se impunea cu repeziciune. Cred, totuşi, cã nu m-aş fi oprit dacã, dupã ce trecusem de ea vreo 4-5 paşi, nu m-aş fi auzit strigat, cu glas slab, uşor rãguşit: " Domnule!".
Acest "domnule" m-a smuls definitiv din lumea mea, m-a readus printre oameni şi evident cã am fãcut stânga-mprejur, cu o rapiditate ciudatã pentru lentoarea ultimilor paşi, ca şi când atât aş fi aşteptat, sã mã strige. "V-a cãzut fularul."
Dumnezeu ştie când îmi cãzuse şi cum avusese timp s-ajungã în mâinile ei, cert e cã n-am gãsit altceva mai bun de fãcut decât sã râd ca un apucat. Am speriat-o cred, cãci mi l-a întins sfioasã, cerându-şi parcã scuze c-a îndrãznit. Vezi tu, nici mãcar n-o vãzusem bine, la lumina slabã de pe stradã, dar era ceva în gesturile acestei femei, care mã înnebunea pur şi simplu. Ai sã râzi dac-am sã-ţi spun cã m-am îndrãgostit de ea în momentul în care mi-a întins fularul?
- Nu, de ce-aş râde?
- Nici n-ai sã mã crezi nebun sau mincinos?
- Nici.
- Bun. Cãci ce-a urmat e nebunie curatã.
- Ai furat-o pe un cal alb?
- Hm...mãcar de-aş fi fãcut asta! I-am spus "mulţumesc" şi-am plecat. Dar sã mai dorm în noaptea aia pace!
- Asta-i tot?
Acum râde chiar ca un apucat.
- Te-am dezamãgit?
- Nu. Doar cã...mã aşteptam sã fie mai mult.
- Mult, mult şi iar mult! Trãim sub dictatura cantitãţilor - mulţi bani, multe femei, multã faimã...deşertãciuni, nu ţi-am spus? Ce am trãit eu în clipele acelea nu se socoteşte cu nici un fel de unitãţi de mãsurã. Nu e nici mult, nici puţin. E...sublim. Dar bineînþeles cã a mai urmat ceva. Ca sã-ţi vorbesc în termeni cunoscuţi ţie - multã sare pe ranã. Am mai întâlnit-o de douã ori. Prima datã, întâmplãtor, în casa unui prieten comun. Ea mã recunoscuse, dupã râs, mi-a spus. Era cu bãrbatu-sãu, un domn şi jumãtate. N-am îndrãznit nici mãcar sã ridic ochii. Sã nu mã recunosc! L-am tras apoi de limbã pe prietenul gazdã, mi-a spus câte ceva despre ea, dar am uitat totul. Ştiu doar cã mã obseda gândul cã n-am s-o mai vãd. Am reîntâlnit-o singurã pe stradã şi, prinzând curaj, cã tot fuseserãm prezentaţi, am invitat-o la o cafenea. Nu ştiu de ce, m-aşteptam sã refuze. A acceptat, însã, cu aceeaşi sfialã cu care-mi întinsese fularul.
Nu mai ştiu ce-am vorbit, banalitãţi, desigur. Dar astea doar gurile le spuneau. Ochii şi sufletul vorbeau altfel de limbã, n-am fost de nimic mai sigur decât de asta. Nu ştiu cât sã fi trecut, vreo orã, douã, trei , câte cafele bãute şi ţigãri fumate. Nu ne mai înduram sã plecãm. Pânã la urmã, tot ea, uitându-se la ceas, mi-a dat de înţeles discret cã e momentul.
La scurtã vreme, am aflat cã plecaserã în strãinãtate, bãrbatul ei era un fel de ataşat militar. S-a reîntors abia dupã ce el pierise, într-un accident parcã. M-a cãutat prin cunoştinţa comunã.
- Şi?
- Şi nimic.
- N-o mai iubeai?
- Cum nu?
- Dar ea?
- Şi ea.
- Atunci?
- Atunci mama ei de viaţã! Între timp, sãtul de hoinãrealã şi de compania pereţilor, mã aşezasem şi eu la casa mea, cu nevastã, cu copil....Nu-ţi face griji, nebun cum mã ştii, eram hotãrât sã las totul, dar n-a acceptat. Când a aflat cã îmi întemeiasem o familie, a plecat ca şi cum nici n-ar fi fost. Când am insistat, mi-a spus pe un ton blând, dar care nu admitea replicã: "Nu trebuie sã ne grãbim sã le facem pe toate în viaţa asta. Şi nici sã forţãm ordinea lucrurilor. Eu am rãbdare...sã vinã timpul. Cãci pentru toate existã un timp."
Ea ştie ce-a vrut cu adevãrat sã spunã, dar eu partea de final am luat-o ca pe o încurajare. Aşa cã draga mea curioasã foc, aştept. Asta e tot ce s-a întâmplat între noi. Dupã reîntâlnirea asta, s-a reîntors în strãinãtate şi nu mai ştiu nimic de ea. Nu mi-a dat adresã, telefon, nimic. Mi-a lãsat doar o permanentã stare de aşteptare care nu e zi de la Dumnezeu sã nu mã bântuie.
- Câţi ani au trecut?
- Cam câţi ai tu.
- Dumnezeule! Şi tot mai aştepþi?
- De ce nu? Am altceva mai bun de fãcut? Apoi, între timp, am devenit şi eu mai înţelept: când nu te poţi lupta cu viaţa, luptã-te cu tine însuţi. Şi n-ai decât o şansã de a o învinge pe hoaţa asta - sã te agãţi de o speranþã care te ţine viu.

Mã strãduiesc sã nu las sã se citeascã pe trãsãturile mele ceea ce gândesc, şi nu mã pot abţine, totodatã, sã nu-l admir. La vârsta lui, cei mulţi îşi rezervã loc în deal, printre cruci. El se agaţã de-o neîmplinire, cu gând s-o transforme, mult prea târziu, într-un vis împlinit.
Ce forţã a sãdit Dumnezeu în unii dintre noi?

- Ei, la ce gândeşti?
- La Moş Crãciun.
- Ce vrei sã-ţi aducã anul ãsta? mã-ntrebã ca pe un copil.
- Cred cã anul ãsta deja mi-a adus. S-a grãbit, ca sã-l iert cã n-a venit anul trecut.
- Eşti fericitã, mã bucur pentru tine. Crezi c-o sã vinã şi la mine?
- Îhm...Ştiu şi eu? Dacã-ţi doreşti mult...
- Ei, şi dacã nu vine, ce? Am şi timp, am şi rãbdare. Vine la anul, sau la celãlalt...
Şi se ridicã râzând:
- Ce frumoasã-i viaţa!

Închid uşa în urma lui şi mã grãbesc sã notez, ca sã nu uit: "nu trebuie sã ne grãbim sã facem totul în viaţa asta şi nici sã forţãm ordinea lucrurilor."
Am sã scriu asta pe oglindã. Nu se ştie când îmi va folosi...