În clasa I am avut primele mele creioane colorate. Erau aşezate într-o cutie de carton grosolan, poros. Parcă era o hîrtie de maculator, îngălbenită de vreme şi îngroşată de lipsa slovelor; şase creioane colorate erau, de la stînga la dreapta – alb, galben, verde, albastru, roşu, negru. Oamenii mari săltau din sprînceană, ce mare lucru culori la pachet? Copiii în schimb se plecau, aşa cum mi se întîmpla şi mie cînd candela din perete mă apăsa pe umeri cu lumină.

Uneori erau ore de murire peste lume – pînă şi limba clopotului înlemnea! Atunci, dacă aveai privirea la tine, puteai vedea toaca de la biserică furişîndu-se pe uliţă, de dor de copac neînceput; în murirea aceea dată împrejur, auzeam eu culorile lovindu-se între ele –albgalbenverde albastruroşunegru – parcă era coada unui guştere bătînd în marginile cutiei de carton. Albgalver albgalver grunebastru şunero şunero, desena cu sunete viul guşterului meu şi eu îl înţărcam cu lăcrimarea unui lăstar de vie, retezat de căderea aerului peste grădină.

Trecuse vremea lui an tan tichi tan şi ai tu pe tine culoarea lui verde împăratul; în ferestre, sub muşcatele roşii, păpuşile din cîrpe se treceau în galben, precum fecioarele începute prea devreme; arcurile din lemn de sînger se frăgezeau pe garduri apoi păleau de prea multă ridicare spre cer; săgeţile din cucută, în lipsa zborului, se frîngeau a amar; viermii de mătasă, de dragul urmei lor albe pe frunza grasă de dud, se lepădau de gogoaşă a doua oară; şotronul se desena el pe el şi tot el pe el se juca pe uluci.

Da, acum era vremea culorilor la pachet, albgalver verben verben strunero; arată-ne creioanele, spuneau copiii, verben verben strunero. Sînt de la Bucureşti, spuneam, de la Bucureeeeeşti, întelegeţi voi ? Aşa spuneam, şi lungeam litera e, o gustam pre limba-mi şi o loveam cu tîmpla de cerul gurii – mama ta , îmi ziceam eu ca un om mare – o să te mestec pînă scot sunet de literă din tine. A! se mirau copiii, şi lungeau şi ei pe e, dar nu era e-ul meu, se săturau repede de mestecat şi înghiţeau cu noduri. Doar unchiul Costei mai ştia rostul. De unde ai tu, Costei, cercelul de aur din ureche? Din Insula Paştelui, din Insula Paşteeeeelui, întelegi Americane?

Nu scriam niciodată cu creioanele mele, ziua le auzeam în ghiozdan - albgalbenverde albastruroşunegru, albgalver verben verben strunero; seara, puneam cutia la capul patului, cu capacul deschis şi mă lăsam dat difozorului cu membrană; bună seara copii, acum o să ascultaţi povestea prinţesei de sare; a fost odată ca niciodată un tărîm al apelor, atît de întins, încît paserile care îl străbăteau făceau pui în plin zbor.

În penumbra odăii, creioanele scînteiau. Mamă, mă întreba mama, de ce nu tragi şi tu măcar o linie cu creioanele alea? Nu pot mamă, spuneam, nu vezi tu, dacă scriu cu ele, se topesc! Acestea sînt lumînări, dacă scriu cu ele, se aprind şi se topesc! Şi ascultam mai departe povestea prinţesei de sare; mă întrebam cum vine treaba cu facerea puilor în plin zbor şi desenam în aer, cu degetul arătător, ceruri, paseri şi ape; da, mereu cu degetul, topeşte-te tu deget al meu, mai am nouă, dar creioanele mele sînt doar şase.

Trecuse toamna, trecuse şi iarna, acum rochiile de mireasă se scuturau peste lume, gardurile de mărăcini se înroşeau de sîngele Domnului; în dor de iarbă crudă, oamenii se credeau miei şi se lăsau duşi, cu romaniţe în mînă, la tăierea de păcate; seara, se vedeau pe cer lehuze cu sînii grei, venind dinspre Calea Laptelui; pe la porţi, el şi ea se sărutau - aşa spuneau unii - de fapt eu cred că schimbau cuvinte în tăcere. Flămîndă, viaţa se începea ea pe ea din toate părţile, numai creioanele mele rămîneau neîncepute. Desenam şi acum cu degetul arătător, ceruri, paseri, ape.
Americane, îmi spunea Costei, un cercel se poartă în ureche, la vedere, nu în buzunarul de la piept, înteleeeegi? Nu înţeleg Costei! Începutul Americane, inceputul, ca să nu plîngi neînceputul! Ce ştii tu Costei, ce? Auzi! albgalver verben verben strunero.

Într-o zi, cutia mea cu creioane colorate albgalver verben verben strunero a dispărut. Timpul cădea la picioarele mele cu gîtul întins. Învăţătorul a întrebat clasa dacă are ştire de asemenea întîmplare. Da domnule învăţător, eu le-am luat, a spus Nicolici; din caietele de pe bănci, se auzeau petele de cerneală cum se usucă pe file; da domnule învăţător! prea strînse în tocuri, peniţele Klaps se răzvrăteau în onduleuri de sineală; cerurile se amestecau în călimări, cu paseri cu tot.
Treceţi prin faţa lui şi spuneţi-i ce aveţi de spus, a mai zis învăţătorul nostru.

Unul a spus – de ce Nicolici? Altul – să nu mai stai în bancă cu mine! Apoi a venit altul şi a spus: hoţule de culori! Şi atunci toţi copiii au spus în cor, hoţule de culori, hoţule de culori!
Eu am spus – Nicolici, poţi să-mi dai tu creioanele înapoi, poţi Nicolici?
Se auzeau petele de cerneală cum se usucă pe file, peniţele Klaps se răzvrăteau în onduleuri de sineală, hîrtia albastră în care erau îmbrăcate abecedarele se decolora vazînd cu ochii.
Uite, acestea sînt culorile tale! Şi Nicolici mi-a dat o foaie de vocabular pe care erau desenate ceruri, paseri, ape şi prinţese de sare.