Înţelegerea fenomenelor cunoaşterii şi culturii în legătură cu viaţa (în accepţie de viaţă psihică, spirituală sau devenire cosmică) constituie încercarea şcolilor filozofice neoromantice germane de la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20. Aceste şcoli poartă denumirea generică de „filosofia vieţii“.
În axiologia neokantiană şi în „filosofia vieţii“ există termenul „nomologic“, cu referire la ştiinţele naturii care formulează legi, spre deosebire de „ştiinţele istorice“ care apelează la norme, valori etc. pentru înţelegerea faptelor. Folosindu-se de termenul sinonim „nomotetic“ W. Windelband împarte ştiinţele în nomotetice, scopul lor fiind acela de a descoperi legi care procedează prin generalizare şi în ştiinţe ideografice (identificate cu ştiinţele istorice) care procedează prin individualizare şi au drept scop decelarea din mulţimea faptelor istorice pe acelea care se raportează la valori universale şi eterne. Aceşti termeni au reprezentat piatra unghiulară a „disputelor“ dintre principalele şcoli ale „filosofiei vieţii“ din vestul Europei de la vremea menţionată aici în primul paragraf.
Principalele şcoli ale „filosofiei vieţii“ sunt : a) neoromantismul german (Fr. Nietzsche, W. Dilthey, G. Simmel, O. Spengler, H. Keyserling), care a evidenţiat complexitatea fenomenului cultural, cât şi particularităţile acestuia, a contribuit la elaborarea aparatului conceptual şi metodologic al unor discipline filosofice moderne ca axiologia şi filosofia culturii; b) neospiritualismul francez (A. Fouillée, M. J. Guyau, J. Lachelier, F. Ravaisson, E. Boutroux, H. Bergson), preocupat mai ales de problemele logicii, epistemologiei, teoriei evoluţiei şi esteticii, ale căror categorii centrale le-a supus unei analize minuţioase; c) orientarea reprezentată de M. de Unamuno şi J. Ortega y Gasset în filozofia spaniolă, preocupată de estetică, sociologie, antropologie filosofică, domenii care, în pofida unor tendinţe iraţionaliste, sunt abordate de ea prin optica umanismului.
Orientarea trăiristă din România interbelică constituie o variantă a „filosofiei vieţii“. Nuanţele sale sunt, după alţi gânditori, biologizante, iraţionaliste, cultivând paradoxul şi contradicţia alături de primatul instinctului orb asupra raţiunii. Or, potrivit concepţiei trăiriştilor, filozofia este un act de trăire prin care fiecare gânditor„mânuieşte“ realitatea în felul său. Numai „trăirea“ mistică, opusă cunoaşterii logice, ar putea duce la absolut. Înrudit cu Gândirismul, Trăirismul nu apela neapărat, ca acesta, la Ortodoxism (Nae Ionescu), ci uneori la mistica indiană (M. Eliade) sau la nihilism (E. Cioran).
În anul 1989 apare în limba română lucrarea „Comprehensiune sau explicare? Despre teoria şi istoria ştiinţelor hermeneutice.“ de Manfred Riedel (traducere din germană şi prefaţă de Andrei Marga). După cum mărturiseşte însuşi autorul cărţii în „Cuvînt înainte“, aceste scrieri au fost elaborate în contextul cercetărilor consacrate lui Hegel şi Aristotel, fiind vorba de „încercări de a gândi intervenţia tradiţiei în filosofie ca o continuitate în schimbare şi de a releva posibilitatea ei în condiţiile ruperii de tradiţie datorată istorismului şi pozitivismului“.
Manfred Riedel în decursul vieţii s-a preocupat în studiile sale filosofice de interrelaţia concept-istorie în cadrul hermeneuticii, hermeneutică ce este totodată şi metodologică. Motivaţia lucrării, redată într-un volum pe două studii asupra lui Wilhelm Dilthey, se doreşte a fi o investigaţie de natură istoric-conceptuală consacrată limbajului politic al epocii moderne. „Calea spre problemele fundamentale ale unei teorii a ştiinţelor hermeneutice dusă prin Dilthey, a cărui operă, aflată între extremele ce se ating în multiple feluri ale pozitivismului şi istorismului, rămâne, pentru reflecţia filosofică pe bazele lor, mereu nedepăşită“(M.R.). Cartea mai are şi un punct de greutate care „rezidă în contribuţiile la geneza şi expunerea sistematică a «cotiturii hermeneutice» din filosofia posthegeliană, care se leagă de contradicţia metodologică dintre «explicaţie» şi «comprehensiune».
Hermeneutica, a cărei definişie o găsim la Riedel sub forma disciplinei ce se referă la comprehensiunea şi înţelegerea de sine, a dus în timpul nostru la fundamentarea unei filosofii hermeneutice, însă ştiinţele hermeneutice, care au fost numite de la Dilthey încoace ştiinţele spiritului, se află ca şi înainte într-o stare de criză. „Din punctul de vedere al sociologiei ştiinţei şi al istoriei instituţiilor, în mult invocata «criză a ştiinţelor spiritului» nu este vorba de o «criză a ştiinţei», ci de o criză a celor care o reprezintă“, spune autorul lucrării în continuare în „Introducere“.
În „filosofia vieţii“ comprehensiunea reprezintă metoda adecvată pentru aşa-numita „psihologie comprehensivă“ sau a „ştiinţelor spiritului“. Astfel, Dilthey opunând-o explicaţiei, consideră comprehensiunea ca pe un mod de cunoaştere intuitiv, sintetic, global, spre deosebire de cunoaşterea analitică şi discursivă. În acest sens el are o formulare celebră : „natura o explicăm, psihicul îl înţelegem“.
Opoziţia dintre comprehensiune şi explicare a marcat încercările de definire a specificului cunoaşterii în ştiinţele umane şi în această optică de interpretare a avut o anumită semnificaţie istorică, demnă de atenţie, cu toate limitele ce decurg din exploatarea ei.