Închid uşa grea, de stejar, în urma vecinei. Îmi lipesc spatele de lemnul care îmi trece lesne prin piele, mi se lipeşte de coaste. E primul lucru străin în casa aceasta. Din picioare mi se desprind şerpi care alunecă pe parchetul vechi, lăsând dâre albe. E incredibil. Trebuie să descurc mai întâi fâşiile de amintiri, să adulmec mirosul atât de cunoscut, să îmi apropii palmele de mobila neagră, să-i simt respiraţia de-acum, pentru a putea să mă întorc întreagă în locul acesta.

Sunt singură. Îmi aud strigătele ascuţite, râsul cu rostogoliri, paşii mici lipăind pe covorul de iută, în carouri maron.

Trebuie să mă stăpânesc. Încă nu este momentul. Mă dezlipesc de uşă. Holul mare, de fapt o cameră aproape pătrată, e întunecos şi rece. Mâna caută instinctiv întrerupătorul acolo unde îl ştia din copilărie. Mă opresc însă. Lipsa luminii face contururile mai prietenoase, şi nu ştiu de ce am impresia că timpul se scurge pe zidurile din afară ale vilei.

***

Intru în bucătărie. Aş face orice numai ce am venit să fac nu.

Cum a rămas apartamentul acesta nerenovat atâta vreme, nu pot să înţeleg. Nici măcar mobila nu au schimbat-o foştii proprietari. Am înţeles de la vecini că doar în ultimul an a locuit o femeie, o bătrână sofisticată şi tăcută, care ieşea in fiecare zi la plimbare, dimineaţa, şi se întorcea către ora prânzului. Mai trăieşte madam Vuia, de la etajul doi, ea mi-a povestit. La început m-a privit cu atâta neîncredere şi mirare, apoi m-a luat în braţe şi m-a sărutat „tu eşti Bella” mi-a spus, iar eu am tresărit la numele vechi, tăcut de atâţia ani. „Sărmanul domnu’ Vânătoru, cred că ar învia acum să vă vadă locuind în casa aceasta.” Iar eu mă gândeam că toate acestea sunt prostii, tataie a murit şi nu i-a păsat că se va vinde casa, nu a vrut să o lase nici unuia dintre fraţi moştenire, de grijă să nu nedreptăţească pe vreunul, cu gând ascuns că vor găsi ei soluţia pe care el a căutat-o atâta vreme. Afară, în curte, nu mai sunt cireşi, grădinile sunt parcelate şi împrejmuite cu garduri de sârmă, vopsite în verde crud; pe dalele de piatră cândva albă, crăpate, trec furnici negre, mici, le simt cum caută pământul, caută trunchiurile atâtor pomi căzuţi, rădăcini ale nucului.

Nu intru încă în dormitoare. Bucătăria asta murdară de fum ar trebui să îmi aducă aminte de mamaie, facând clătite şi galuşti cu prune, dar asta se întâmplă numai în poveşti, eu îmi aduc aminte de noaptea în care a murit, când se certau pe istorii, pe masa de la pomană şi pe cine îi va purta de grija lui tataie. Îmi aduc aminte cum stăteam aici, în faţa chiuvetei cu smalţul sărit, şi mă uitam la candela mică, adusă de mine de la Lainici, aprinsă, şi mă întrebam dacă e adevărat că sufletul ei încă mai este aici, printre noi. De fapt, mă întrebam dacă stă acolo, pe scaunul ei de lângă aragaz, uitându-se pe fereastra deschisă spre întuneric, sau dacă îi ascultă pe ei, dincolo. Cu nici un chip nu mi-aş fi putut imagina că, de exemplu, ar putea să rămână chiar în camera unde stătea întinsă, şi că s-ar putea uita la chipul ei alb, acum parcă mai frumos decât în ultimii ani. Mă gândeam că poate, uitându-se înspre fereastră, nu-mi vede lacrimile. Atunci aş fi vrut să mi le vadă. Pentru că ei îi păsa. Acum nu aş vrea să mi le vadă. Pentru că mie nu îmi pasă, pentru că singura mea şansă de a mai plânge este să pun capul pe dulapul acesta de bucătărie şi să-mi aduc aminte cum mă întorcea tataie cu spatele, îmi încrucişa braţele şi mă ridica, strângându-mă tare-tare, mie părându-mi-se că cine ştie ce descântec spune el atunci, iar eu voi creşte şi nu îmi va fi teamă de nimic, pentru că mâinile lui mă vor ţine mereu aşa, barieră între mine şi rest. Poate cu tot mirosul acesta de fum în nări, poate cu tataie venind de la serviciu, cu pâine caldă şi parizer proaspăt în plasă, cu mamaie strigându-mă să mă dau jos din cireş, poate doar cu iubirea lor împrăştiată fără noimă în fiecare bucăţică de lemn în casa aceasta, mă voi putea întoarce în mine şi-l voi regăsi pe Vlad.

Probabil că nici la asta nu ar trebui să mă gândesc acum. Nu ar fi extraordinar de greu, sunt zile şi ani, vorba lui Camus, de când nu mă mai gîndesc. Doar casa asta începe să facă exact ce speram să facă, şi eu nu sunt deloc pregătită de asta, dacă am fost vreodată. Mai degrabă aş bea ceva, am cumpărat o sticlă de Sherry la ultima mea călătorie cu avionul, de pe aeroportul din Madrid. Sherry Osborne. Dimineaţă, chiar înainte de a ieşi pe uşă, m-am întors şi am scos-o din bar, am aruncat-o în maşină gândindu-mă că va trebui să sărbătoresc reîntoarcerea, nu-i aşa, am să îmi cumpăr şi o sticlă de swepps, şi lămâi. Nu am gheaţă şi asta mă indispune. Mă aşez din nou pe taburetul de lemn (abia acum îmi dau seama că toate parcă sunt de lemn aici), îmi încolăcesc un picior încercând să găsesc o bară de care să ma sprijin, dar scaunele acestea nu au astfel de bare. Paharul din care beau lichidul roşiatic cu gust de sâmbure e la fel ca acela pe care l-am spart în dinţi, copil fiind, ştii asta, Vlad?

O dâră de aer rece, aproape lichid, mi se scurge pe şira spinării. Gustul de sâmbure de cireaşă, la fel ca cireşele pe care le spărgeam în dinţi, copil fiind. Cioburile care îmi pătrund în buze, dinţii scârţâind pe sticlă groasă, casa răsucindu-se în jurul meu asemeni unei cochilii uriaşe, eu însămi întoarsă cu spatele ca fugind de un delir. Gustul negru, de aşchii de mobilă, eu stând cu faţa spre geamul de la bucătărie, privind cum creşte cireşul în mijlocul grădinii din faţă, mamaie făcând frigănele vinerea.

Vlad plimbându-şi degetul umed pe braţul meu alb, urmărind vasele albastre de sânge, urcând înspre umăr, trasându-mi clavicula cu vârful limbii. Zâmbetul meu peste frânele autobuzelor cu plăcuţe ecologice din Bucureşti, inutil să mai pui frână acum, îmi spun, aminitirea ca un lichid fierbinte, vâscos, în care te afunzi. Ştiu că ai fost şi tu aici, în casa aceasta. Pe atunci visam. Spun unii că să nu mai visezi e un fel de moarte. De fapt, să mori înseamnă să nu mai poţi ieşi din vis.