1. La noapte vine prietenul meu richard, cel cu ochii albaştri. Vine aici numai dacă vrea ceva, să îi aduc cafea într-o sticlă, să îi dau un tricou al fratelui meu, un sandwich pe care i l-am pregătit dinainte; ar vrea el să-i fac loc în pat. Bate în geam, pentru asta îi trebuie mult curaj, pe strada principală este un restaurant deschis tot timpul. Cine l-ar vedea în faţa geamului, ar crede că e un hoţ. Dar el nu se furişează, vine greoi, cum îl ştiu, îşi dă seama că fetele care fumează pe terasa restaurantului nu se uită la el. Pare trist. Nu stă mai mult de cinşpe minute, îmi strînge mîinile sau îmi promite că va aduce înapoi ce i-am împrumutat. De obicei, citesc pînă cînd vine el, mare lucru nu poţi face în casa asta goală. Îi spun asta, îi spun mai multe, cîte pot în cincisprezece minute, vorbesc repede, înghit finalul unor cuvinte, dar nu termin de spus. Richard nu răspunde, se uită la sticla pe care tocmai i-am dat-o, îşi şterge nasul sau îmi întoarce spatele.

După ce abia îi mai văd corpul printre clădiri, richard rătăceşte prin capul meu, face paşi mari, seamănă cu un om care se plimbă; da, cîteodată mă păcăleşte şi aşa. Se mişcă odată cu mine, se furişează în paşii mei şi mă poartă dintr-un loc în altul. Cînd îmi dau seama, îl întreb „rich, de ce faci tu asta?”, el nu răspunde. Vorbeşte puţin şi cred că îi vine greu să lege un cuvînt de altul, rar înţeleg ce spune. Îmi imaginez dialoguri lungi cu el, care să mă lămurească de unde vine, cu cine stă, îmi imaginez că a fost doctor sau portar, mă gîndesc că poate nu ştie româneşte decît foarte puţin. Asta îl scuză; deschid cartea acolo unde rămăsesem, văd că nu mai ţin minte cine povestea; recitesc ultimul paragraf, la fel, nu înţeleg. Sar cîteva rînduri şi dau paginile, acum pot să adorm.

Îl visez pe prietenul meu richard în unele zile, e cu totul altfel: cu haine curate, fără barba ţepoasă, cu şosete noi. Stă în fotoliu şi fumează, se uită la mine şi ştiu că are acelaşi gînd: să se mute într-o casă mai mare. Vrea o cameră în care să nu se lovească de masă atunci cînd intră, vrea să încapă cîteva ghivece cu flori, un trandafir japonez, ferigi, îi trebuie spaţiu. Nu pentru cărţi, nu pentru haine, nu ca să-şi primească musafirii, îi trebuie pentru el. Mă întreb cum ar vrea el să aibă loc, dacă îşi tot adună în cameră fleacuri pe care eu le-aş arunca: pixuri terminate, căni ciobite, şerveţele, pantofi desperecheaţi, cîteva cămăşi luate din dulapul meu, o pătură. Îi tremură bărbia cînd rîde. Îmi povesteşte cum l-a încuiat pe tatăl lui în baie şi l-a lăsat să strige o zi întreagă acolo. Asta a fost demult, mai zice el. Cîteodată mă gîndesc: cel mai bine ar fi să ne mutăm în bibliotecă. Am avea loc să întindem păturile, să punem două scaune, am avea cărţi. Nu aş mai sta atît de aproape de richard, nici nu i-aş mai auzi respiraţia gîjîită în timp ce doarme, aş sta cu geamul deschis fără să mă îngrijorez că el răceşte. E prietenul meu, dar mă tem de el.

Asta se întîmplă doar în vis, de fapt, eu nu ştiu unde locuieşte richard. Cineva mi-a spus că l-a văzut în curtea spitalului, pe urmă ieşind dintr-un bloc cu şapte etaje, eu însămi l-am văzut pe scările BCR. Stătea aplecat, cu genunchii strînşi, citea un bileţel. „de aceea vorbesc: să nu mă sperie păsările de pradă”, el citea, nu a observat că mă apropii. Hai de aici, rich, i-am spus, hai, nu mai plînge, te iau la mine, numai taci.

Aşa am şi făcut.

L-am căutat azi pe richard prin tot oraşul. Mi-a fost teamă pentru el, ce-a fost în capul meu să-l las singur în stradă. Văd că nu se poate descurca, deşi el susţine altceva, susţine că este în stare chiar să stea opt ore nemişcat la un birou, cum fac eu. Dar eu ştiu că minte, de aia l-am căutat azi…şi ca să îi spun să-şi mute lucrurile la mine, deşi eu le-aş arunca pe toate şi aş cumpăra altele. Nu ştiţi dacă…
Nebunul nu a ieşit azi, spune o voce.
Bătrînul nu se mai întoarce, fato. Îţi spun eu că nu mai vine. A plecat acolo.
l-am văzut pe caraghiosul ăla în piaţă, pe scări. Dormea pe o pătură.
Ascultă la mine, nătîngule, ăsta nu mai vine înapoi.
Eşti fata lui?
Du-te acasă.

2. Adieu, îi zic lui richard în glumă. E unul din puţinele cuvinte pe care le înţelege. Cînd era mai tînăr, ştia multe cuvinte, vorbea cu o energie nestăpînită, îşi mişca mîinile ca un dirijor, atrăgea atenţia. Cu anii, a refuzat să mai scoată vorbe pe gură. Le-a uitat. Îi e bine aşa, şmecher bătrîn, ştiu că înţelege mai mult decît arată că o face. Ca atunci cînd citea pe scări, doar nu am visat eu. Richard citea o poezie, am găsit hîrtia mototolită în buzunarul lui, ca să citeşti poezie, îţi trebuie un talent special, ştiu de la profesorii mei. Dar bătrînul mă păcăleşte şi eu îl las în pace. Îi iese bine aşa, să nu stăm de vorbă, e mai simplu; îi torn ceai dimineaţa în cana lui fără toartă, pe care şi-a adus-o de acasă, pun pătura în geam să nu îl deranjeze lumina, apoi intru în baie. Dacă îl găsesc tot în cameră cînd ies, înseamnă că va fi o zi liniştită. Nu ştiu ce îl nemulţumeşte. Rar spune cîte ceva, şi atunci doar glume. Aştept cîte o săptămînă- două pînă se hotărăşte să le spună şi pe acestea.

Nu îmi vine să cred că asta e casa mea. Înainte era aproape goală. Ai mei aranjaseră apartamentul auster, geometric, nu aveam nici o floare în ghiveci sau în vaze, nici un covor, nici un dulap de lemn, nici un fir de praf. Doar metal şi zid, frumos, ce să zic. De cînd e richard aici, adică de joi, sunt haine şi resturi peste podeaua lustruită, dulapurile stau deschise, pachete de ţigări, un miros stătut de haine ude, cărţi fără copertă, pixuri, foi scrise sau cu desenele noastre, cotoare de mere, sticle goale. Mă întreb cum i-ar plăcea mamei camera mea acum. M-am obişnuit aşa…cum înainte îmi plăcea să calc desculţ pe gresia goală, lucitoare, aşa nu mă uit acum dacă sunt coji de banane, pahare sau perne pe jos. Ştiu că el le pune aşa, de ce faci asta, îl întreb şi nu zice nimic. Am tot strîns ambalaje cîteva zile, am spălat hainele, am ascuns farfuriile şi paharele, degeaba. Le găsesc tot acolo, nu ştiu cum face. Cîteodată încerc să vorbesc cu richard, dar nu vrea. Stă cu genunchii sub el, sub masă sau lîngă uşă, se uită la mine, se caută în buzunare de o ţigară. N-are, tocmai am aruncat un pachet. Nu fumăm în casă, ai uitat, dar el stă lîngă uşă şi se uită la mine, richard cel cu ochii albaştri. Mă uit şi eu la el, cît pot, zic „bine”, mai caută o vreme în buzunare, se ridică, le închide, le deschide pe cele cu capse de la jachetă, le întoarce pe dos pe cele de la pantaloni, începe să bată din picior. Îi aduc un pachet nedesfăcut.

Dar lui richard îi place mai mult să hoinărească decît să doarmă după amiaza, cum obişnuiesc eu. De cînd stă aici, a suportat două zile. Îl simţeam cum se mişca de pe o parte pe alta, cum respira cu zgomot, o dată a început să mă gîdile, numai ca să nu dorm. Cînd vede că nu îl bag în seamă, pleacă singur. Lui richard îi place să hoinărească, aşa că merg cu el după- amiaza. Mă duce prin locuri pe care nu le ştiam: paralel cu strada principală, este o altă stradă, pe care richard mi-a arătat-o prima oară ca pe un cadou. M-a luat de mînă şi am mers repede acolo unde voia el să ajungem: în faţa unei case fără uşi, fără ferestre, fără vreo urmă de gard, dar cu o poartă cu lacăt. Mai sunt astfel de case în oraşul nostru? Richard nu zice nimic, mă ţine de mînă. Casa asta seamănă cu el, pe o stradă aşa curată şi îngrijită, stă să se dărîme, cînd nimeni nu vede;
În curte, iarba înaltă creşte printre pietre
Richard are pantofii murdari de noroi
Trecătorii văd că e o casă părăsită; totuşi, nimeni nu intră
Richard are pete pe pantaloni
Nici tocul de la uşă nu a rămas
Richard nu se spală, nu se bărbiereşte, nu mănîncă
Poate că a fost casa lui
Richard nu vorbeşte
Poate de aia refuză, că îi e dor de casa asta
…decît cînd vrea.

Nu scoate o vorbă, ne întoarcem cu spatele şi mergem.