In ce masura ar avea de-a face un text precum cel scris de Calin Samarghitan cu analiza literara? In niciun fel. Poemul acesta SE SIMTE INTAI. Se citeste dintr-o singura rasuflare. Se retine aerul in piept. Se experimenteaza apneea cu ochii larg inchisi*. Se adanceste aprinderea, dogorirea si stingerea dureroasa a sagetilor.

*

Săgeţi în piept
pentru Cora

Foile din buzunar mi-s rupte,
ieri am rătăcit ultimul creion
şi nimeni aproape, să-mi ştie
sufletul rece, lumini de neon...
ooorbeeesc de-atâta singurătate
şi nimic nu mai trece pe-aici,
nimic nu mai mişcă, nimic nu mai cade
decât stelele cerului peste mine, furnici.

Vezi ce-nseamnă săgeţi?
Vezi ce-nseamnă departe?
Gâtui secunde şi paşii de fier
ai nopţii, ce fug, ce sapă cu gheare
în inima mea mâncată de ger,
de ape, de funii, de ne-aer, de noapte
adâncă şi hâdă, hohotind a mister.

Tu nici nu ştii, iubito
câtă adâncă uitare
mistui cu-n zâmbet
c-o vorbă,
c-un semn,
aproape de mine nicicând - ce prăpastie! -
ce pustiu se întinde
fără tine, stingher.
Nici apă, nici zumzet,
nici vânt, nici un sunet
în noaptea retrasă din cărţile reci,
nici o uimire nu-i mai aproape de mine
când iată: o stea, nu, eşti chiar tu
cea care treci.

Trimite-mi poemele iubiţilor tăi
de odinioară,
loveşte şi sapă şi-mpunge şi bate
în trupul meu huiduit de poeţi
ai viselor tale, ce stau şi îngroapă
umbra mea rătăcind pe poteci
de vis
de-a scaldă
de-a mult
de-a mirare
că nimeni nu poate
să-ţi aştearnă livezi.
Sunt fructele unei toamne uitate departe
sunt fructele mâniei albastre cântând,
când totu-i cenuşă, nimic nu stă-n calea
deschisă de tine cu o clipire, cu-n gest.

Coboară în seară
dormi dulce departe,
în locul meu somnul să-ţi fie
mângâiere şi-alint.

*

Expirati !

Ametitor! Ca pentru un novice la prima tigara trasa... in piept. Tocmai! Poezia aceasta se insinueaza in plamanii nostri ca un trabuc de Havana. Simtiti-i parfumul ce va iese prin pori ! Adulmecati-i durerea!

Mai apoi, ne putem pune monoclul analitic – cu riscul de a « miopiza » vederea poemului - pentru a cauta cauzele si pauzele din acest micro-organism, din aceasta faptura poetica improbabila care ne ejecteaza printre stele-furnici, ne readuce pe pamantul crapat de singuratate, ne impinge in buruieni tentaculare de dubii, ne zgaltaie certitudinile, ne mangaie in mod masochist. "Trimite-mi poemele iubitilor tai / de odinioara…” Chiar si numai pentru aceste doua versuri, poemul ar merita o citatie la Academia Romana sau un loc caldut printre filele Bibliotecii Nationale! Dar sa lasam gluma si sa purcedem scolareste cu incipit-ul.

Vom sari peste paratext ca peste un parleaz realist ce ne-ar aduce, de-am vrea sa-l atingem, la reiterarea infinita a lecturii initiale, letale, renascatoare. In felul acesta n-am mai putea realiza analiza. Si totusi! In poezie ca si in celelalte arte, Doamne i-arta-ne, este cel putin un dram de voyeurism, de patologie latenta, de perversiuni delicioase. “Pentru Cora”… ! Cum sa trecem peste subtitlul acesta atat de intim legat de titlu! Ce tesatura stransa! Este ca si cum am pretinde ca Veronica Micle n-are avea nimic de-a face cu poezia lui Eminescu. Ne oprim aici cu voyeurismul si comparatiile, disproportionate pentru unii (ha !), mitologizante pentru altii (“mersi, Eliade!”), din respect pentru Cailean.

Nu putem insa trece cu vederea violenta titlului. Nu va las sa va imaginati! Angoasa, ascutimea, multiplicarea loviturilor singuratatii. Pielea si oasele ce-si pierd elasticitatea de atata asteptare. Pierderea oricarei perceptii normale de sine. Oare de ce “foile din buzunar [t]i-s rupte”? Le-ai scris cu degetele uitucule poet ? Le-ai jerpelit cu inima ta arida, aspra ? Unde-ti sunt buzunarele ? Mai aproape de piept sau mai aproape de sezut ? Oare asteptarea ta nu te acuza ?

Se-ntelege lesne candoarea unui omulet pierdut in sine, pierdut de sine, ce-si uita creioanele aiurea (« ieri am ratacit ultimul creion ») pana cand nu mai ramane decat un ultim... ratacit. Ritmul, rima incep sa se aseze incet, imperceptibil, imponderabil : creion/neon, pe-aici/furnici, « nimic nu mai mişcă, nimic nu mai cade » ... De ce Samarghitan metamorfozeaza, metaforizeaza stelele-n furnici? De ce prezenta aceasta a unor raze livide de neon care ne descopera ca solitudinea poate fi orbitoare? De ce mania e albastra si canta? De ce secunda e gatuita? Vreo legatura cu funiile? De ce totu-i cenusa? De ce umbra se desparte de corp? De ce? De ce? De ce? de ce? de...? ce...?

Daca ar fi sa luam momentele puternice prin inchegarea lor semantico-fonetica, prin forta lor expresiva completa cred ca ne-am opri la:

"ooorbeeesc de-atâta singurătate"

Strigatul acesta strabate poemul, patrunde negresit si profund bucla fonologica* a spatiului nostru cerebral, revela o inversiune semantica justa si creativa in subiectivitatea ei, razbate-n ecou pana la ultimul punct al poemului. Punct!

Si de la capat:

« câtă adâncă uitare
mistui cu-n zâmbet
c-o vorbă,
c-un semn »

« Trimite-mi poemele iubiţilor tăi
de odinioară,
loveşte şi sapă şi-mpunge şi bate
în trupul meu huiduit de poeţi »

« de vis
de-a scaldă
de-a mult
de-a mirare
că nimeni nu poate
să-ţi aştearnă livezi »

Repetitii nevrotice. Excesivul spus aici nu e prea mult!

Discursul nevrotic se caracterizeaza, printre altele, prin aparitia unor secvente stereotipice reiterate. Samarghitan il creeaza in mod autentic. Poietic*, estetic, autentic: “de ger, de ape, de funii, de ne-aer, de noapte”, “c-un zambet / c-o vorba / c-un semn”, “si sapa si-mpunge si bate”, “de vis / de-a scaldă / de-a mult / de-a mirare”, “sunt fructele... / sunt fructele...”, “...cu o clipire, cu-n gest”, “nici... / nici... / nici... / nici... ” ...

De-aici se-ncheaga si scheletul ritmic ce sustine poemul: reiterari cvasi-psihotice ce rimeaza cu pulsul innebunit de zadarnicie, de disperare, de desertaciune. De-aici vine si echilibrul formei, al invelisului sonor, al semnificantilor care poarta poemul de la-nceput, in mod natural, pana la sfarsit. Prepozitiile, verbele, adverbele, aliteratiile... dar ce nevoie este de a le insirui “academic” cand ochiul le vede, mintea le pulseaza atat de firesc?

Poemul acesta poseda echilibrul acela intrinsec al dezechilibrului. Mariajul acela asteptat intre semnificant, semnificat si referent* sau, mai bine zis (« pardon, Saussure ! »), intre cuvant, imagine mentala si realitate.

“Restul” e compus de imagini ce nu pot lasa indiferent. Pe-alocuri sinistre (“ce stau şi îngroapă / umbra mea rătăcind pe poteci”), uneori tandre (“că nimeni nu poate / să-ţi aştearnă livezi”), alteori "reci" (“în inima mea mâncată de ger“, “în noaptea retrasă din cărţile reci”) si chiar induiosator de masochiste (“trupul meu huiduit de poeti”, “in locul meu somnul sa-ti fie/ mangaiere si-alint”) dar relevand mereu dintr-o selectie non-arbitrara iesita din dospirea prea buna si prea lunga a unor emotii cunoscute, din tasnirea spontana a prea-tacutului, din intelepciunea secundei de har...

Opul de fata n-ar trebui sa figureze la categoria “poezie” fie ea chiar si nevrotica, ci mai degraba la clasa unica denumita “nevroza poetica”. Asertiunea aceasta este un compliment: Samarghitan a castigat pariul - pe care, poate, nu l-a facut niciodata - de a transpune in cuvinte frumoase o energie a priori fara frau, nestructurata. Departe de mine gandul ca o stare nevrotica favorizeaza in mod necesar creatia. Fie ca paratextul este o trimitere la realitate, fie ca este o desteapta ticluire (oare Cora exista? oare autorul chiar tine la poezia aceasta atat de mult?), Calin Samarghitan ne face sa experimentam ce-a vrut el sa experimentam intr-o “coborare de seara”. Canalizarea unei astfel de unde intr-un mod atat de simplu, atat de epurat a cerut, nu ma indoiesc, ani de munca, nopti de rafinare masochista, zile orbitoare de singuratate alaturi (totusi!) de “cartile reci”.

Vreti sa gasiti imperfectiunile din poem? Nu le cautati ! Nu sunteti de acord cu mine ? Mai cititi-l o data. Si-acum, nu doar cu vocea mintii... Cititi-l cu inima! Cititi-l cu plamanii ! Cititi-l cu voce tare !

*

Săgeţi în piept
pentru Cora

Foile din buzunar mi-s rupte,
ieri am rătăcit ultimul creion
şi nimeni aproape, să-mi ştie
sufletul rece, lumini de neon...
ooorbeeesc de-atâta singurătate
şi nimic nu mai trece pe-aici,
nimic nu mai mişcă, nimic nu mai cade
decât stelele cerului peste mine, furnici.

Vezi ce-nseamnă săgeţi?
Vezi ce-nseamnă departe?
Gâtui secunde şi paşii de fier
ai nopţii, ce fug, ce sapă cu gheare
în inima mea mâncată de ger,
de ape, de funii, de ne-aer, de noapte
adâncă şi hâdă, hohotind a mister.

Tu nici nu ştii, iubito
câtă adâncă uitare
mistui cu-n zâmbet
c-o vorbă,
c-un semn,
aproape de mine nicicând - ce prăpastie! -
ce pustiu se întinde
fără tine, stingher.
Nici apă, nici zumzet,
nici vânt, nici un sunet
în noaptea retrasă din cărţile reci,
nici o uimire nu-i mai aproape de mine
când iată: o stea, nu, eşti chiar tu
cea care treci.

Trimite-mi poemele iubiţilor tăi
de odinioară,
loveşte şi sapă şi-mpunge şi bate
în trupul meu huiduit de poeţi
ai viselor tale, ce stau şi îngroapă
umbra mea rătăcind pe poteci
de vis
de-a scaldă
de-a mult
de-a mirare
că nimeni nu poate
să-ţi aştearnă livezi.
Sunt fructele unei toamne uitate departe
sunt fructele mâniei albastre cântând,
când totu-i cenuşă, nimic nu stă-n calea
deschisă de tine cu o clipire, cu-n gest.

Coboară în seară
dormi dulce departe,
în locul meu somnul să-ţi fie
mângâiere şi-alint.

*

Ei, ce ziceti ? Inca un fum ?

________________________________

* “eyes wide shut”… thanks Kubrick!
* de la “poiêsis”, in sensul de creatie, creativ.
* "phonological loop", in traducere libera: "vocea mintii auzita in timpul lecturii silentioase”; vezi Baddeley, A.D., & Hitch, G. (1974). Working memory. In G.H. Bower (Ed.), The psychology of learning and motivation: Advances in research and theory (Vol. 8, pp. 47--89). New York: Academic Press.
* F. de Saussure, Cours de linguistique générale, éd. Payot, 1995.