Condamnaţi sa fim ca El

Pagina zero

Ceea ce ţii în mână nu este doar o bucată de hârtie tipărită. Te-ai dezobişnuit să fii om, ai cedat în faţa trupului tău malformat de arginţii lumii acesteia care, după ce au fost folosiţi pentru a-L vinde pe Isus, fac obiectul celei mai murdare tranzacţii contemporane: trupul pentru suflet şi viceversa. Ai ajuns în punctul în care valorile unanim acceptate sunt tot mai greu de atins dar, încăpăţânat, alergi în continuare după ele, când mai nimerit ar fi să te întorci înapoi, să faci primul pas către cele adevărate.
Pentru tine, fiinţă dezorientată, au fost ordonate cuvintele lucrării de faţă, pentru tine, fiinţă împărţită între derizoriul banilor şi bisericilor: nu vei căpăta mântuirea de la nici una din aceste entităţi care şi-au asumat, trufaşe, salvarea omenirii.
Ceea ce ţii acum în mână nu este literatură, filosofie, eseu ori ficţiune – ci o metodă de tratament a ochilor obturaţi şi urechilor surde.
Ai devenit insensibil la apelurile tot mai disperate ale omului din tine: aceste pagini sunt menite să-ţi zguduie întreaga încrengătură de principii după care ţi-ai dus viaţa până acum, să te trezească din somnul opac în care te-au înfăşurat cei 2000 de ani de nereuşite. Citeşte: vei alege singur de partea cui vei trece, deoarece pe muchie de cuţit nu mai e timp şi nu mai e permis să stai.
Ştefan Doru Dăncuş

1. Unde începe şi când ar trebui să înceteze revolta omului? Cum s-ar putea repara incredibila greşeală a celui care, neputând face faţă responsabilităţii de Dumnezeu, a căutat salvarea în sclavie şi a găsit şi instrumentul prin care să o pună în practică? Ca să am perfectă dreptate în ceea ce voi spune aici şi mai ales pentru ca acuzaţiile pe care le aduc omenirii să fie perfect justificate ar trebui să ofer şi rezolvarea jalnicei prestaţii a societăţii de azi dar nu mă simt deloc dator să lucrez la elaborarea unui nou cod de manifestare a tendinţelor umane. Şi chiar dacă aş face-o, cine îmi garantează că “rezolvarea” mea n-ar produce, prin aplicarea ei, alte conflagraţii mondiale?
Desigur, deţin structura unei alte “rezolvări”, altfel nu mi-aş permite să arunc vorbe atât de grele cum sunt cele din această carte. Ceea ce mă oripilează este punerea în practică: mereu se vor găsi nişte descreieraţi charismatici cu pretenţii de salvatori ai speciei, doar că mijloacele lor sunt limitate de conceptul conform căruia, pentru a crea ceva nou, trebuie distrus ceva vechi.
În replică, diverse personalităţi ale momentului mă vor acuza de impertinenţă; din păcate, nu mai e vreme pentru a mă adresa lumii cu respect: când ştii că mai ai de trăit doar câteva zile, nu-i cazul să te comporţi cu mănuşi, or eu tocmai asta vreau să se înţeleagă. Ca o ultimă remarcă, îmi previn cititorii asupra faptului că scrierea de faţă nu trebuie percepută doar ca o sinteză de observaţii ci şi ca depozitara unor soluţii viabile pentru nelămuririle viitorului, deşi acestea sunt în totală contradicţie cu “mersul lumii”.

2. Ar fi absurd să mă pretind nevinovat. Sute de legi veghează sârguincioase asupra condiţiei mele de permanent infractor. Despre frumuseţea acestui statut au vorbit extaziaţi toţi marii gânditori ai lumii, aplaudând din inimă spontana graviditate a justiţiei omeneşti care a devenit un fel de punct culminant al civilizaţiei. Nu poţi face un pas fără a fi împroşcat cu noroiul unei legi, nu poţi bea o gură de apă fără să fii sancţionat de nu ştiu ce instituţie care distribuie apa, nu poţi lega două cuvinte fără a fi tras la răspundere pentru conotaţia lor care aduce atingere nu ştiu căror interese generale. Orice acţiune normală comportă un risc pe care nu şi-l mai asumă aproape nimeni. Puşcăriile sunt pline ochi de nevinovaţi dar asta nu mai scandalizează, faptul acesta nu mai produce panică, nu mai atrage atenţia şi nu mai este luat drept eveniment periculos pentru “libertatea” speciei umane. Nici convingeri normale nu mai există, ne aflăm în plină epocă a demolării umanităţii, în plină re-formare a individualităţii ce trebuie cu orice preţ nivelată. Din punct de vedere al producătorilor lor, legile ar fi soluţiile rezonabile în ceea ce priveşte “bunul mers al societăţii”. Înainte? Înapoi? Nu mai contează şi nu mai are nimeni chef să-şi pună problema asta.
Au fost stinse în faşă toate firavele răzvrătiri, “soluţiile” legiuitorilor au omogenizat totul, suntem spectatorii celui mai umilitor sărut – cel al lui Iuda: sub pretextul protejării lui, omul este vândut zilnic pe tarabă. Admise de toate ţările pământului, sclavia şi traficul legal cu înşelăciunea a devenit o obişnuinţă. Ar fi nimerit să ne întrebăm cine este partenerul de afaceri al justiţiei. Pentru că nimeni nu are curajul să răspundă, o voi face eu: diavolul. Cine a reuşit incredibila performanţă de a cumpăra judecătorii şi “făcătorii de legislaţii în vigoare”? Şi cu ce preţ? Nu mai e mult până când “sistemul” (o noţiune invizibilă) va îngenunchia definitiv omul, o expresie materială, palpabilă, vie. Pe altarele hidoase ale “sistemului” arde zilnic jertfa incomozilor, băgaţi la grămadă în crematoriu, incineraţi pentru că au avut naivitatea de-a crede că vor fi judecaţi corect.

3. Evident, ar fi absurd să mă pretind nevinovat. Orice dovadă aş aduce în sprijinul “prezumţiei de nevinovăţie”, ar fi luată drept o încercare de-a înşela vigilenţa “Onoratei Curţi” care poate să mă acuze astfel şi de “inducerea în eroare a autorităţilor”. Eşti vinovat din start, pur şi simplu – procesele sunt numai expresia popular-necesară a circului de care lumea are nevoie: ziare, televiziuni, internet.
Suntem intoxicaţi metodic şi iremediabil cu filme şi produse mass media în care Răul este reprezentat de o organizaţie ocultă sau de un serviciu secret scăpat de sub control împotriva cărora luptă alte organizaţii – acestea reprezentând Binele cel nemuritor şi care întotdeauna învinge. Obişnuinţa creează dependenţă iar dependenţa funcţionează cu de la sine resurse. “Ai dreptul să nu spui nimic. Orice spui, poate fi folosit împotriva ta”. Superb, nu? Justiţia a devenit, din armă a lui Dumnezeu – o unealtă a diavolului. Uneori mai cad nişte capete dar asta nu afectează şi nu impacientează pe nimeni: justiţia năpârleşte uneori, îşi părăseşte vechea piele pentru a-şi împlini destinul de dictator mondial: unul din profeţii mincinoşi are cuvântul!
Să revenim. Caracatiţa justiţiară nu este doar un termen ambiguu, materializat prin decizii executate asupra omului, nu! Ea duhneşte atât de tare încât unii, mai slabi de înger, se sinucid înainte de-a ajunge în faţa arogantelor bărbi judecătoreşti şi a trăpaşilor lor denumiţi, îndeobşte, avocaţi. Acest animal supraponderal este omniprezent, nu-l poţi ocoli la nesfârşit, nu te poţi ascunde în gaură de şarpe, n-ai nici o şansă. Climatul violent în care trăim astăzi nu este altceva decât programul după care justiţia îşi face mendrele. Credulă, omenirea s-a încadrat în el: oricui îi sare muştarul din te miri ce, îşi dă în judecată aproapele.
De aceea, ar fi absurd să mă pretind nevinovat. Există atâtea legi încât orice necunoscut mă poate târî la tribunal pentru încălcarea a cel puţin o duzină (dintre care jumătate nu-i convin nici măcar lui).

4. Să acordăm, aşadar, puţină atenţie acestui fenomen care a făcut din om un căţel dispus să dea din coadă la orice foşnet al libertăţii.
Nu este prima dată când spun că legea provoacă infracţiunea. În acest sens e nimerit să ne reamintim starea iniţială a omului, cea din Eden, starea în care avea de respectat o singură lege (cea referitoare la interdicţia de-a mânca din pomul oprit). Fără nici un dubiu, trăim cele mai cumplite momente ce ne-au fost date: mărul primordial a fost necopt, altfel Dumnezeu nu ni l-ar fi interzis, ni l-ar fi dat în mod sigur copt, pentru că orice părinte bun satisface capriciile copiilor săi. Gustându-l înainte de-a se pârgui, am înţeles doar întrebările: răspunsurile le căutăm şi azi. Avem tendinţa subconştientă de hegemonie asupra Universului dar, cunoscând doar întrebările, am luat-o după mirosul lor, ne-am asfaltat cu hotărâre autostrada ce duce la desfiinţare. “Evoluţia” asta este o cacialma, un surogat, praf halucinogen aruncat în propriii ochi şi ceea ce este mai înfricoşător, depindem de ea şi de avantajele iluzorii obţinute până acum.
E de înţeles faptul că, abia creaţi, Adam şi Eva erau nişte copii uşor de manipulat, deşi pe acest considerent eu nu-i absolv de greşeală. Cum să respecte odraslele noastre, astăzi, sutele de legi? De acolo se trage tendinţa copiilor de-a fi cât mai repede “oameni mari”. Însă Adam şi Eva n-au avut răbdare pentru a se maturiza. În dorinţa lor de-a fi odată “mari” şi neavând la cine se raporta – au vrut să fie dumnezei. În mod inexplicabil pentru bietele noastre resorturi cerebrale, Dumnezeu nu i-a executat imediat ci, după muştruluiala de rigoare, le-a îndeplinit visul şi le-a dat în stăpânire pământul.
Dar să fii Dumnezeu nu este un lucru uşor: incapacitatea celor doi de-a formula legi coerente a dus la uciderea lui Abel iar asta evidenţiază neputinţa de a-şi confirma condiţia acordată. De la acel eveniment, delictele s-au înmulţit cu o viteză ameţitoare şi, spre deliciul diavolului, omenirea a început să agonizeze sufocată de haos şi debandadă.
De data asta, în mod oarecum explicabil (nici un Creator lucid nu-şi distruge opera), Dumnezeu elaborează zece legi stabile (Cele Zece Porunci) care acopereau toată aria infracţiunilor existente atunci şi face din Moise transportorul şi exprimarea lor semantică. Această milă exemplară (relaţia părinte-copil în care părintele îşi pedepseşte progenitura pentru greşeală dar se întoarce cu dragoste la ea, cunoscând firava viziune a acesteia asupra realităţii) a funcţionat o vreme.
Ambiţia omului este, însă, o mare şi imprevizibilă necunoscută şi n-a durat prea mult până când şi-a reactivat-o. Nenorocire! Ca să te poţi lua la trântă cu diavolul trebuie să fii cel puţin la fel de pregătit ca el iar omenirea era departe de-a fi ajuns atât de performantă. Adolescenţa în care hormonii i-au luat-o razna, neatenţia şi lăsatul de azi pe mâine a permis necuratului să revină la vechea ocupaţie. Curând, un nou dezastru a intrat triumfal în istoria omenirii: propria justiţie. Imitaţia aceasta ridicolă a diversificat fărădelegile şi a lovit permanent în palidele încercări de promovare a unui comportament echilibrat.
Compasiunea şi înţelegerea lui Dumnezeu, de care vechii înţelepţi au vorbit în cuvinte atât de calde şi senine sunt cu adevărat nişte miracole, altfel nu şi-ar fi trimis Fiul să explice lumii, prin exemplul propriu, felul în care Cele Zece Porunci pot fi puse în practică. În principal, rostul lui Isus în istoria omenirii a fost practicarea iubirii, a celebrului “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, deşi El dă soluţii implacabile, de o acurateţe uluitoare, şi noilor delicte apărute. Acestor soluţii riguroase şi imposibil de contestat, omenirea a crezut de cuviinţă că trebuie să opună proaspătul sistem juridic, aprobat deja de diavol şi admis de omenire ca unitate de măsură supremă.
Dar Isus făcea praf şi pulbere arealul comod al legilor în care se zbenguiau oamenii, aşa că a fost ucis. El trebuia să fie şi să rămână exemplul care să legitimeze nou apăruta justiţie: “Cine nu intră în legalitatea mea, ca El va păţi” a fost, pe scurt, mesajul diavolului.
În mod sigur, condamnarea pe nedrept la moarte a copilului ar trezi durere şi mânie în orice părinte, altfel Dumnezeu, care este bun prin excelenţă, n-ar fi astăzi atât de radical, atât de decis în “alegerea grâului de neghină” şi n-ar fi permis, în marea Lui îngăduinţă, să ne fie cunoscut viitorul: ni s-a oferit Apocalipsa biblică preventiv, ca o avertizare că acolo vom ajunge dacă ne vom ignora originea divină. Ca un corolar al celor spuse mai înainte afirm că, în cazul în care creaţia ajunge la concluzia că ar fi bine să-şi distrugă creatorul, replica acestuia trebuie să fie drastică şi lipsită de orice clemenţă.

5. Se spune că odată cu naşterea lui Isus a început era noastră dar nu sunt de acord cu asta. Eu spun că era noastră a început odată cu moartea Acestuia, supliciul Lui reprezentând semnătura speciei noastre pe actul care consfinţea condamnarea la robie. În 2000 de ani, dracul a înmulţit opiniile permiţând apariţia a mii de legi care mai de care mai aberante. Justiţia lui a intoxicat întreg pământul. Era noastră este, de fapt, era în care diavolul îşi exercită drepturile de unic manager al omului, a pus stăpânire pe continentele şi mările acestui demiurg mărunţel care crede şi acum, în ceasul al XII-lea, că el este cel mai deştept produs al pământului. Eroare! Este doar subordonatul codului de legi pe care, inobservabil, necuratul le-a strecurat în interiorul speciei sale.