DANIEL

Personal, nu avea nimic împotriva societăţii. Doar aşa, în general, global, cum spunea, simţea un fel de nelămurire, ca şi cum, redus la dimensiunile unei cutii de chibrituri, s-ar fi învârtit pe discul unui pick-up. În fiecare dimineaţă, cu excepţia duminicilor, pleca pe jos la serviciu, un chioşc amplasat la un km de zona unde locuia. Mergând, se gândea la trecutul şi viitorul său. Detaşat, plictisit. Era cam singurul trecător la ora 5.30. Troleibuzele luminau când şi când silueta ce aluneca pe lângă staţii; oameni obosiţi, ţâfnoşi, sătui de muncă se certau pe tema salamului. În prima parte a acelei ciudate plimbări, pe Daniel îl dureau ochii, îi ardeau de nesomn şi băutură. Ultimele sute de metri însă îi limpezeau privirea şi el putea să vadă, mirat, gospodine cu mutre tâmpe şi rochii soioase, neoanele iluminării publice.
Ajungea la chioşc zăpăcit, cobora obloanele, îşi etala marfa. Aştepta răbdător apariţia primului jerpelit al oraşului, a altor jerpeliţi de profesii ca: mecanici, vânzătoare de cofetărie, magazin de încălţăminte sau alimentar, măturători ai serviciului salubrităţii, profesori pensionari, simpatizanţi ai unor partide care-l înjurau pe motiv că n-are ziarele lor. Băbuţe cu figuri triste, pioase, revoltate sau nehotărâte, se opreau, răsfoiau cărţi şi calendare colorate, sporovăiau despre nivelul de trai, plecau fără să cumpere nimic. Le urmărea curios şi se gândea că, poate, asta-i cea mai mare nevoie a bătrâneţilor, nevoia de-a fi guralive. „Cea mai mare vocaţie e să n-ai vocaţii”, gândea, tânjind după simplitatea lor dezarmantă. Pentru Daniel mai era vreme multă de trecut şi oricum nu credea că va ajunge clipele calme ale senectuţii.

Într-o zi, i s-a făcut dor de fetiţă, avea 9 luni când soţia lui a cerut divorţul. Nu-i convenea să fie femeia unui muncitor la negru, după ce el şi-a dat demisia de la ziarul unde fusese cel mai bun reporter. Una era să fie salutată de distinsele personalităţi locale, alta era să audă în spatele ei şoapte ca: „Ui’ ce bulane are!” Dar aşa erau oamenii aceia, muncitorii la negru pentru care viitorul nu însemna mai mult decât „mâine”. După ce temutul ziarist a dispărut din mass media, colegii de breaslă i-au luat la purecat activitatea. O campanie care i s-a părut nesimţită, fără sens. N-avea cum riposta, foştii lui colegi ştiau asta. Se încăpăţânau totuşi să-l bage în noroi până-n gât. Când soţia lui îl întreba ce are de gând, Daniel tăcea. N-avea nici o idee, nici chef de-a avea idei. După câteva săptămâni s-a apucat de băut. Apoi a urmat divorţul. N-a obiectat, n-a cerut departajarea bunurilor. L-a căutat pe bătrânul care, datorită lui, a primit nişte bani buni reprezentând o pensie retroactivă de care statul se prefăcea că a uitat. Acesta a vorbit cu cineva şi l-a plasat într-o echipă ce lucra la construcţia unei vile, în apropierea oraşului. O echipă la negru, fără responsabilităţi, fără identitate. N-a spus nimănui cine este: un nume şi atât, când proprietarul le împărţea banii. Câteva săptămâni chiar a crezut că lucrează acolo de secole. Înafară de betoniera, cărămida, grinzile şi vodca băută cu ceilalţi nu-i mai rămăsese nimic în cap. Şi-a adus aminte că trebuia să plătească pensie alimentară şi a cerut „baştanului” o zi liberă. Fosta soţie i-a făcut cafea, l-a întrebat dacă-i e foame; dar el se comporta mecanic, trăind în altă lume. La plecare, păstrând o distanţă care-i oferea siguranţă, i-a spus:
- Nu mai veni aici. Trimite-mi banii prin poştă, te rog.
El a dat din cap inexpresiv. Doamna avea să-şi amintească toată viaţa întâlnirea aceea, golul terifiant al ochilor, conversaţia purtată cu o fiinţă venită parcă dintr-un regn al morţii.
Amintindu-şi toate acestea, Daniel golea sticla cu vodcă. Rezemat de zidul vilei, lângă el, stătea bătrânul Ceată, cel mai vârstnic muncitor.
- Te gândeşti la ea, aşa-i?
- Cred că da, a murmurat Daniel surprins.
- Ia mai dă-o dracului de muiere nenorocită, a irupt bătrânul. Hai că te duc eu la una din sat şi după o noapte eşti ca nou! Dă să trag o gură, a sfârşit Ceată mai potolit.
Daniel i-a întins sticla urmărindu-l cum o duce la gură şi cum suge cu lăcomie lichidul mizerabil.
- E de treabă, a zis bătrânul, dându-i sticla înapoi.
Deodată, Daniel şi-a imaginat gura băloasă cu numai două-trei cioturi de dinţi fixată ca o ventuză pe gura sticlei. În viziunea lui vedea saliva şi vodca amestecându-se, dizolvându-se una în alta. A ţâşnit în picioare, vomitând.
Dorul a mai persistat câteva zile, apoi i s-a făcut lehamite. Intraseră mult în toamnă cu lucrările iar într-o zi, proprietarul, un fost securist, le-a închis de tot până-n primăvară. În cele câteva luni terminaseră pivniţele, garajul şi un etaj. Ultima noapte şi-au petrecut-o în camera pe care reuşiseră s-o şi tencuiască şi în care dormeau pe scânduri, printre paie şi haine ieşite din uz.La lumina unui lămpaş cu petrol,au băut vodcă şi au mâncat pâine cu slănină, se lăsase frigul. Şapte oameni fără căpătâi, câte unul pentru fiecare zi a Creaţiei.
- Eu mă duc în oraş, la azil, a spus Ceată, după un lung moment de tăcere în care fiecare s-a gândit la ale lui.
- Ai acolo băbuţe tot una şi una, a hohotit fals Matei, 42 de ani, fost şofer pe autobuz.
- Am, şi ce te doare? s-a răţoit bătrânul cu arţag.
-Pătrule, mai desfă o sticlă, a zis Matei.
De pe scândurile lui, Daniel îi privea cu mirarea unui animal care moare. Trăsneau a disperare cu toţii. Oamenii nimănui.
A doua zi au plecat. În oraş, Daniel a vorbit cu şeful unui şantier care, pe durata iernii, oprise lucrările la o bancă. Să le dea una dintre barăcile metalice, să ierneze şi ei. Contra unei sume derizorii, se angajau să păzească utilajele şi materialele rămase.Cu chiu cu vai, şeful a spus că da şi de atunci, gaşca aceea de amărâţi a început o viaţă cenuşie, plictisitoare, cu somnuri lungi, cu ţigări multe, deseori cu sticle de vodcă. Făceau cu rândul la adunat lemne pentru foc, acţiune la care bătrânul Ceată participa cu frenezie. El făcea focul în fiecare dimineaţă, suflând în cărbunii încinşi, tuşind, fumând ţigară de la ţigară. Printre icnituri, ceilalţi îl auzeau boscorodind de unul singur şi se trezeau morocănoşi, cu gust de ceartă în gură.
- Vedem noi la anul, mormăia Ceată, netulburat de scârţâitul paturilor metalice. Ne întoarcem la vilă, mâncăm boiereşte, bem popeşte, prăjim ciuperci… Ce să-i faci, trebuie să trăieşti cumva… Că nimeni nu-ţi mai dă… în ziua de azi… o coajă de pită… Şi la azil ce fac? Mă duc cu alţii la barul de peste drum… Aici nu-mi ţine nimeni ividenţa… În primăvară, atunci să vezi… mă-sa de lume…
- Bă, nu mai scoate atâta fum că ne ‘toxicăm, se răstea câte unul la el.
- Nu-ţi place? Ia poftim dumneata de fă focul dimineaţa, schelălăia moşul, fericit că are cu cine vorbi.
Dar ăla tăcea posomorât iar Ceată se întrista şi pornea să hoinărească prin oraş. Găsise o cantină unde o femeie de serviciu cu frica lui Dumnezeu îi mai dădea de mâncare.
Spre sfârşitul lui decembrie, înainte de sărbători, Daniel i-a trimis fostei soţii, poştal, o sumă mare de bani. N-a avut curajul s-o caute, să-şi vadă copilul. Îşi petrecea timpul în sala de lectură a bibliotecii, la căldură şi linişte. Citea ziarele anilor interbelici, colecţii după colecţii. Supraveghetoarele îl bârfeau, spunând celor dispuşi să le asculte că ar fi legionar. Nu-i păsa.
Într-o zi, curios, a intrat într-o biserică. L-a văzut pe Isus materializându-se deasupra paharului ce conţinea vinul şi pâinea. A văzut lacrima curată de sânge ce a căzut dureros din inima Lui. Apoi, pe acel popă hămesit, ingurgitând sublima substanţă, cu indiferenţa omului care, în virtutea inerţiei, nu mănâncă dimineaţa pentru a se putea cumineca. S-a simţit în pragul leşinului în momentul în care picătura de sânge divin alimenta energetic oribilele extensii lumeşti. De hulpavii popi i s-a făcut silă şi n-a mai intrat niciodată într-o biserică. Gestul marţial, unic, existenţial al lui Cristos i s-a părut nedrept de inutil.

Anul Nou l-au făcut în baracă. Deşi le-a atras atenţia, ceilalţi au spart nişte cofraje, să aibă ce pune pe foc în timpul sărbătorilor. Au luat vodcă, bere şi salam, abandonând tradiţionala slănină. Au chefuit pe îndelete, urându-şi ani şi bani. Au mâncat salam. Au dormit, s-au trezit şi iar au chefuit. Un fel de sabat al rataţilor, un fel de frumuseţe a ratării.
A patra zi după Anul Nou a apărut şeful şantierului. A văzut „paguba în avutul particular”, l-a prins pe Ceată alimentând focul cu aşchii din cofraje. I-a făcut analfabeţi, hoţi, inculţi, i-a băgat în mamele mamelor lor, le-a promis că le pune poliţia pe cap. Beat mort, prăvălit într-o rână pe patul jegos, Daniel s-a chinuit şi a spus:
- Şefule, cultura te îndepărtează de Dumnezeu. Cultura este îndoială, nelinişte, întrebări. Mai ales întrebări,de parcă Dumnezeu ne-a creat să complicăm lucrurile. Ei, uite că, după ce, ca nişte tâmpiţi i-am pregătit terenul, ne va potoli diavolul.
Ăla şi-a scuipat în sân şi a dispărut în viteză. Le-a reţinut din bani mai mult decât trebuia.

Pe la mijlocul lui ianuarie Daniel a găsit de lucru ca vânzător de ziare. Deoarece îl cunoştea de pe vremea când era „un om mare”, patronul l-a compătimit. Răbdător, Daniel i-a ascultat văicărelile, „îmi pare rău”-l convenţional, fals, fără nici o valenţă practică.
Când a deschis prima dată uşa chioşcului, i s-a părut că ambii poli ai pământului, respectuoşi, i-au făcut loc să intre. „Să nu aduci reşou” a zis patronul. „S-ar putea aprinde ziarele, s-ar putea întâmpla o nenorocire. Îţi dai seama că nu m-ar interesa cât curent consumi, deşi e tare scump şi impozitele mă omoară, dar e vorba de presă, de cărţi, de o groază de bani investiţi… Îţi dai seama…” N-a zis nimic. Îşi lua două-trei cafele într-un termos, câte-o jumătate de pâine de la magazinul alimentar de peste drum. Citea ziarele, se jura în sinea lui să-şi ia viaţa în serios, să-şi recâştige echilibrul, să devină din nou “un om mare”. Cobora seara, cu mâinile aproape îngheţate, obloanele. În baracă se întindea pe un pat cu ochii în tavan minţindu-se că Dumnezeu îl va ajuta să răzbată, doar avusese o viziune, nu?
Nu. Veneau ceilalţi cu nasurile şi urechile roşii de frig, cu vodcă şi ţigări puturoase. Cu poveşti despre curve, în mare parte inventate. Se apuca de băut şi-i trecea cheful de echilibru. N-avea nici un farmec echilibrul. Şi începea încă o zi de promisiuni.

Într-o seară, întorcându-se la baracă, a văzut lumea adunată ca la urs şi a ştiut că se terminase cu bârlogul lor călduţ. Amestecat în mulţime a văzut cum o maşină a Procuraturii îl ia pe Ceată. Nu mai apucase primăvara. Nu va mai prăji ciuperci niciodată, în nici o toamnă. Ajuns în rândul din faţă şi-a dat seama că, speriaţi, ceilalţi fugiseră, lăsând baltă haine, mâncare, băutură. Bătrânul murise cu gura căscată. Cioturile dinţilor, negre, îi dădeau un aer de fiară apocaliptică. Pe Daniel l-a cuprins o milă catastrofală. A fugit aproape plângând. Cuprins de febră, s-a plimbat toată noaptea pe străzi. Dimineaţa, când a tras obloanele, mâinile îi tremurau. Pe la amiază l-au a-pucat ameţelile. I s-a făcut rău, a vomitat un lichid uleios, greţos. Când a închis obloanele, greutatea aproape că i-a rupt tendoanele mâinilor. S-a încuiat în chioşc şi şi-a făcut un pat din ziare pe care s-a prăbuşit ca-ntr-o groapă.
Între moarte şi vis, gândurile se blocau pe un ultim reper. „Praful şi pulberea s-a ales de toate. Nici o metodă de supravieţuire modernă nu este operantă în plan uman. Pentru că în cursa pentru supravieţuire nu s-a pornit niciodată de pe poziţii egale. De aceea e lumea atât de tragică. De aceea unii trăiesc în castele şi alţii sub poduri…”
Cumva înspăimântat, Daniel asculta ce spun gândurile. Din când în când se cutremura. La un moment dat, ca un ecou, s-a auzit strigat. Nu era strigat pe nume dar simţea că el trebuie să răspundă. „Ta-ta…Ta-ta…”, a spus ecoul când s-a apropiat. Sforţându-se, a deschis ochii.
„Tata”, a spus fetiţa şi a început să râdă. Era atât de îngerească motivaţia vizitei încât i-au dat lacrimile. S-a făcut deodată cald, luminos, strălucitor - lagărul acela. A luat-o în braţe, invadat se o duioşie crudă. Apoi a auzit trenul. „Ta-ta… Ta-ta…”, spunea fetiţa. „Ta-ta, ta-ta”, făcea trenul.
L-au găsit a doua zi, când s-au adus ziarele locale. Chioşcul era încuiat dar înăuntru era lumină. Patronul a deschis cu cheile de rezervă. Daniel zăcea pe spate cu mâinile împreunate pentru moarte. A venit Poliţia, Procuratura, medicul legist. „Moarte survenită prin îngheţare”, au scris în certificatul de deces. N-au putut explica mirosul de parfum, o aromă necunoscută, venită de nicăieri. Numai procurorul, aplecându-se deasupra cadavrului, a văzut dârele îngheţate ale lacrimilor. A făcut câţiva paşi prin zăpadă şi şi-a aprins o ţigară.