Macrina se uită pe geam la mica vietate ce se zbătea neputincioasă, lovindu-se de uşă. Afară era frig. O încearcă un sentiment de vinovăţie faţă de bietul animăluţ tremurător în hăinuţa lui de blană tocită. Era departe de-a fi un câinişor frumos. Scâncetele de copil uitat în ploaie aveau tonalităţi sinistre. N-o s-o aducă în casă. Ştia ea că, după ce-şi termină show-ul, “fieruţa” începe să roadă tot.
Macrina începu să se plimbe prin casă. Toate erau la locul lor. Într-o ordine perfectă. Pregătirile se făceau cu câte două săptămâni înainte, pentru ca ea să se simtă bine acolo o zi. Sau poate două …
Vlad o cunoştea cel mai bine. Ştia că se plictiseşte repede într-un loc şi că suferă dacă-i lipseşte un flecuşteţ. De neînlocuit pentru ea.
Afară, la uşă, “fieruţa” îşi continua litania ştiind că, dacă se enervează, stăpâna tot o aduce în casă. Era exact ceea ce Macrina putea numi un căţel pervers. Îşi băga mai întâi căpşorul triunghiular prin deschizătura uşii şi te privea cu ochii piezişi. Dacă ţipai la ea se întoarcea uşor pe lăbuţe şi ieşea afară cu codiţa lăsată. Mânca orice, dar avea un gust special pentru mizerii. Era primul animal jegos pe care Macrina pusese mâna în viaţa ei. Departe de jevruţa pekineză pe care-şi încerca talentele, vopsindu-i câte o pată de culoare sau îşi testa parfumurile.
Poate că şi ea, Macrina, era perversă. Nu de acum. De când era mică. Îşi ascundea cu grijă impulsurile, precum căţeluşa gunoaiele fetide. Ştia că e frumoasă, fragilă, transparentă aproape. Între ea şi cei din jur interpusese un zid translucid. Care-ţi dădea voie să vezi doar ceea ce vroia ea.
Bărbaţii se purtau cu ea cu sfioşenie, de parcă era un heruvim. Şi ea nu avea dreptul să le destrame visul. Privirea ei limpede, netulburată şi atât de albastră plutea peste oameni şi lucruri, liniştită şi blândă ca un cer de vară. Iar îmbrăţişările înflăcărate ale lui Vlad se zbăteau neputincioase, ca aripile prea mari ale unui albatros captiv.
Îşi aminti că hainele lui Vlad păstrau un vag miros de spital. Şi că el îşi spăla atât de des mâinile, ca nu cumva să lase vreun iz din boala şi durerea la care era martor în fiecare zi.
Nu. Macrina nu-i spusese niciodată că ar fi vrut să-l vadă operând. Cu mâinile pline de sânge cald, uman. Că ar fi vrut ca sângele acela să i se lipească de pielea sidefie de pe care până şi razele soarelui se prelingeau luându-se la fugă.
Se întoarse în bucătărie. Îşi plimbă din nou privirea peste toate lucrurile din jur. Aşa de curate. Aşa de aseptice. Până şi bucăţile de carne erau aliniate perfect în punga de plastic. Fără pic de os. Fără pic de grăsime.
Pe aleea mozaicată nu era nici frunză. Iar scările de la intrare erau lustruite ca nişte pantofi de seară.
Atâta o rugase Vlad. Să plătească hornarul. Era ca şi cum ar fi plătit curentul, sau gazul, sau apa.
Macrina rămăsese cu privirea aţintită la bucăţile de carne pe care trebuia doar să le aşeze în tigaia, care făcea apoi singură treaba. Scâncetele căţeluşei atinseseră paroxismul. Convulsive ca o tuse înfundată. Apoi se transformară într-un plânset jalnic, întrerupt de nişte înjurături grosolane.
Nervii Macrinei erau pe punctul de a ceda. Deschise brusc uşa. În prag stătea un bărbat cu faţa murdară de funingine. Macrina rămase cu bucăţica de carne cu care voia s-o răsplătească pe căţeluşă, în furculiţă. Duse mâna la spate şi un fior o zgudui de la degetele picioarelor până în umerii obrajilor. Văzu două feţe deformate în luciul tigăii din raft.
- Săru-mâna! M-a trimis dom'doctor după bani.
Macrina îşi desprinse privirea din luciul tigăii fixând-o pe chipul tuciuriu din cadrul uşii. Primul impuls o îndemnă să-i dea banii şi să închidă cât mai repede uşa. Căţeluşa însă, profitând de ocazie se strecurase printre picioarele bărbatului frecându-şi botul de cizmele acestuia. Macrina observă că cei doi aveau alb doar albul ochilor. Pata albă de pe pieptul căţeluşei se înnegrea pe măsură ce ea se freca mai frenetic de cizmele hornarului, aruncându-i stăpânei câte o privire piezişă şi vinovată. Bărbatul se aplecă şi culese de pe jos ghemuleţul negru care începu să-şi treacă fericit limbuţa trandafirie peste obrazul lui, lingând stratul de funingine ce lăsa să se vadă porţiuni de piele întunecată. Capul bărbatului se întorcea uşor după mişcările din ce în ce mai delicate ale căţeluşei.
Macrina scăpă furculiţa din mână şi căţeluşa-i sări drept în braţe, agăţându-se de piepţii halatului ca să-şi amortizeze căderea pe podea. Iar ea rămase cu halatul desfăcut şi cu mâinile atârnând de-a lungul trupului, în timp ce micuţa fiară se delecta cu porţia de carne din furculiţă.
- Semănaţi cu fata blondă de pe cutia de bomboane pe care o ţine mama în vitrină, auzi Macrina glasul răguşit. Parcă nu sunteţi de-adevăratelea.
Ar fi vrut să se dea la o parte din calea braţului ce înainta spre ea, dar degetele negre începură să se înfăşoare unul câte unul în şuviţele blonde şi capul Macrinei alunecă dureros de încet spre obrazul acela, care mirosea a om şi a câine. Cu celălalt braţ bărbatul o ridică până aproape de buzele lui cu aceeaşi uşurinţă cu care ridicase şi căţeluşa.
Şi niciunul nu auzi roţile maşinii scrâşnind pe pietrişul aleii.